Intr-o zi de 17 iulie, in 1918, din ordinul dat de Partidul Bolsevic, imparatul Nicolae al II-lea si famila sa erau asasinati la casa Ipatiev din Ekaterinburg, Rusia. La sfarsitul „Revolutiei din februarie” din 2 martie (stil vechi)/ 15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea fusese fortat sa abdice in numele sau si al tareviciului, in favoarea fratelui lui, spunand: „Lasam mostenire succesiunea noastra fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, si ii dam binecuvantarea noastra la urcarea pe tron.” Marele Duce Mihail a refuzat sa accepte tronul si a abdicat a doua zi, si astfel trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au incheiat. Guvernul Provizoriu a hotarat la inceput sa-i tina pe Nicolae, Alexandra si pe copiii lor inchisi in resedinta imperiala, Palatul Alexandru. In incercarea de a-i indeparta din capitala si de a-i feri de posibile vatamari, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat in Tobolsk, in Siberia, in august 1917. Ei au ramas acolo pe durata Revolutiei din Octombrie, ca mai apoi sa fie mutati de guvernul bolsevic intr-un oras controlat de Armata Rosie, Ecaterinburg. Tarul si familia sa, inclusiv tareviciul Alexei grav bolnav, precum si cativa servitori care ii insotisera, au fost impuscati in subsolul Casei Ipatiev de un pluton de executie bolsevic condus de Iacov Iurovski in noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Executia a fost grabita de avansarea catre Ecaterinburg a subunitatilor Legiunii Cehe in drumul lor de retragere din Rusia. Temandu-se ca Legiunea Ceha va cuceri orasul si-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii lui bolsevici au hotarat lichidarea imediata a familiei imperiale. Deoarece CEKA se temea ca soldatii rusi nu vor trage asupra tarului lor, plutonul de executie a fost format din soldati maghiari, printre ei si viitorul lider comunist Imre Nagy. Viata lui Nicolae a fost dramatizata in filmul Nicolae si Alexandra. Pe 4 august 2000, Nicolae si membrii apropiati ai familiei lui au fost canonizati drept sfinti de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ei nu au fost denumiti „mucenici”, atata vreme cat moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credinta lor crestina; in schimb ei au fost canonizati drept „cuviosi (supusi patimirii)”. Ei erau deja venerati de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de cativa ani inaintea canonizarii.