Când copiii sunt mici, viața noastră se organizează în jurul lor. Știm ce le place, ce îi supără, unde trebuie să ajungă, ce au nevoie, ce le lipsește și, mai ales, avem mereu sentimentul că putem face ceva pentru ei.
Gătim, cumpărăm, rezolvăm, aranjăm, alergăm, anticipăm, iar toate acestea devin parte din felul nostru de a-i iubi. Poate că tocmai de aceea, momentul în care cresc și încep să își construiască propria viață ne surprinde mai mult decât ne-am imagina, chiar dacă știm foarte bine că acesta este drumul firesc al lucrurilor.
Mie mi-a făcut întotdeauna plăcere să fac ceva pentru copiii mei. Să gătesc pentru ei, să îi ajut cu lucruri prin casă, să le dau o mână de ajutor atunci când aveau nevoie, să contribui financiar când puteam. Nu am simțit niciodată toate acestea ca pe o obligație, ci ca pe o bucurie. Cred că multe mame înțeleg foarte bine acest lucru, pentru că există o formă de iubire care nu se spune neapărat în cuvinte, ci se pune într-o oală cu mâncare, într-o sacoșă pregătită pentru plecare, într-un drum făcut până la ei sau într-o întrebare simplă: „Cu ce pot să vă ajut?”
Când dinamica se schimbă
Numai că vine un moment în care trebuie să înțelegi că ajutorul tău nu mai este centrul lumii lor și nici nu trebuie să fie. Copiii cresc, devin adulți, își întemeiază familii, fac alegeri și încep să își definească viața după propriile repere.
Relația nu dispare, dar se schimbă, iar schimbarea aceasta cere adaptare și din partea noastră, poate chiar mai mult decât ne place să recunoaștem.
Îmi amintesc foarte bine un episod petrecut în perioada în care urma botezul nepotului meu. Îmi doream să fac ceva deosebit pentru invitații și mă tot uitam după idei. Căutam modele, schimbam variante, mă gândeam la ceva care să nu fie banal și, într-o dimineață, în timp ce căutam pe internet și mâncam niște bomboane Toffifee, m-am trezit jucându-mă cu cartonul din cutie. Atunci mi-a venit ideea să înlocuiesc cartonul pe care erau așezate bomboanele cu unul de aceeași dimensiune, dar tipărit ca invitație pentru botez. Mi s-a părut minunat, o invitație dulce, originală, ceva ce eu aș fi primit cu încântare. M-am entuziasmat, am făcut modelul, am tipărit câteva invitații și am cumpărat cutiile cu bomboane, abia așteptând să le arăt.
Numai că reacția lor nu a fost cea pe care o anticipasem. Nu păreau deloc la fel de încântați ca mine și, pentru că nu înțelegeam de ce, am întrebat direct dacă nu le place. Răspunsul a venit calm, cu grijă, fără să mă rănească: ideea era frumoasă, dar era copilul lor și își doreau să facă ei invitațiile. A fost o frază simplă, dar am înțeles foarte multe din ea. Nu era vorba despre faptul că ideea mea nu era bună și nici despre lipsă de apreciere, ci despre faptul că ei voiau să își construiască propriile momente, să aleagă, să decidă și să simtă că viața aceea le aparținea.
O lecție dificilă, dar necesară
Cred că exact aici începe una dintre cele mai importante lecții pentru un părinte: să învețe că iubirea nu înseamnă să rămâi permanent în mijlocul vieții copilului tău, ci să știi și când să faci un pas în spate. Ani de zile am fost obișnuiți să decidem pentru ei sau împreună cu ei, să îi orientăm, să îi protejăm, să le explicăm de ce o alegere este mai bună decât alta, iar când ajung adulți instinctul acesta nu dispare peste noapte. Încă avem opinii despre facultatea pe care ar trebui să o urmeze, despre orașul în care ar fi mai bine să locuiască, despre profesia pe care ar trebui să o aleagă, despre relațiile lor, despre cum să își crească propriii copii sau despre decizii care nouă ni se par prea riscante.
Numai că, de multe ori, tocmai alegerile cu care noi nu am fi fost întru totul de acord se dovedesc a fi alegeri bune pentru ei. Și poate că acesta este unul dintre cele mai liniștitoare lucruri pe care le poți descoperi ca părinte: că fiul sau fiica ta nu trebuie să aleagă ca tine pentru a alege bine. Uneori vor merge pe un drum pe care tu nu l-ai fi ales, vor trăi într-un loc în care tu nu te-ai fi mutat, vor face lucrurile într-un ritm diferit de al tău, iar viața le va confirma că acel drum li se potrivește.
Atunci începi să înțelegi că misiunea ta nu a fost să le construiești traseul, ci să le dai suficient cât să poată merge singuri pe al lor.
Senzația cuibului gol
Există, desigur, și dorul. Atunci când unul dintre copii se mută de acasă, casa pare altfel. Nu neapărat mai tristă, dar mai tăcută. Dispar anumite zgomote, anumite obiceiuri, lucrurile lăsate prin locuri nepotrivite, întrebările aruncate dintr-o cameră în alta, intrările și ieșirile care făceau parte din cotidian. Dintr-odată ai mai multă ordine și, paradoxal, mai mult gol. Te bucuri că și-a luat viața în propriile mâini, dar asta nu înseamnă că nu îți este dor.
Și totuși, iubirea lor nu dispare odată cu desprinderea, doar începe să se arate altfel. De ziua mea, de exemplu, îmi fac uneori cele mai frumoase cadouri, nu neapărat prin valoarea lor, ci prin grija cu care le aleg și prin bucuria pe care o simt atunci când mi le oferă. Îi văd cât de mult se bucură să dăruiască și, de fiecare dată, mă regăsesc puțin în ei, pentru că și mie mi-a plăcut întotdeauna foarte mult să ofer. Poate că astfel îți dai seama că unele lucruri se transmit fără lecții și fără discursuri, pur și simplu prin felul în care ai trăit lângă ei. Iar când îi vezi alegând ceva cu grijă pentru tine, pregătind o surpriză sau așteptând nerăbdători să vadă dacă îți place, înțelegi că afecțiunea nu s-a pierdut, doar nu mai arată ca atunci când erau mici și veneau să te îmbrățișeze fără motiv. A crescut și ea odată cu ei.
Sămânța plantată de tine
Cred însă că există un moment foarte frumos atunci când mergi în casa copilului tău adult și îl vezi cum se descurcă. Poate nu face lucrurile exact cum le-ai face tu și poate are alte reguli, alt ritm, alte alegeri, dar vezi că își construiește viața, că știe să rezolve, că se gospodărește, că ia decizii, că își asumă responsabilități. Atunci, dincolo de dor, apare o liniște aparte, aceea care vine când îți dai seama că tot ce ai pus cândva acolo începe să dea roade. Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase confirmări pentru un părinte: să vadă că a pus sămânța bine.
Și da, uneori copilul adult redevine copil atunci când are nevoie de ceva. Atunci apare telefonul cu Mamă, ai putea să..., Mamă, îmi faci și mie..., Mamă, mă ajuți cu...? și, sincer, de multe ori aceste momente ne fac chiar plăcere. Ne bucură faptul că încă ne caută, că încă avem un loc în viața lor și că încă putem face ceva pentru ei. Important este doar să nu transformăm acest ajutor într-o condiție pentru apropiere. Să nu așteptăm ca, pentru că am dat bani, am gătit sau am rezolvat o problemă, să primim în schimb timp, atenție, afecțiune sau dreptul de a decide.
Ajutorul este sănătos atunci când este oferit din iubire, nu când devine o modalitate prin care încercăm să rămânem indispensabili.
Una dintre cele mai dificile schimbări este aceea de a accepta că relația dintre părinte și copilul adult nu mai poate funcționa după regulile copilăriei. Nu mai suntem noi cei care știm și ei cei care trebuie să asculte. Relația are nevoie să devină una între adulți, iar asta presupune să învățăm să îi ascultăm fără să corectăm imediat, să le spunem părerea noastră atunci când ne-o cer, să ne oprim uneori chiar dacă am mai avea zece argumente și să acceptăm că experiența lor de viață trebuie trăită de ei, nu de noi în locul lor.
Poate că una dintre cele mai frumoase întrebări pe care o putem pune copilului nostru adult este: Vrei să îți spun ce cred sau vrei doar să te ascult?
În spatele acestei întrebări se află foarte mult respect. Înseamnă că sunt aici, dar nu intru peste tine, îmi pasă, dar nu vreau să trăiesc în locul tău, te ajut, dar nu îți iau dreptul de a decide.
Și mai este ceva ce cred că noi, părinții, trebuie să învățăm odată cu plecarea copiilor: să ne întoarcem și spre propria viață. Ani întregi ne-am definit prin grija pentru ei, prin programele lor, prin nevoile lor, prin etapele lor. Când devin independenți, apare uneori un gol tocmai pentru că o parte din rolul nostru zilnic dispare. Dar acel gol poate fi și un spațiu nou, unul în care să ne regăsim pe noi, preocupările noastre, prietenii, cuplul, lucrurile pe care le-am amânat și poate chiar visurile pe care le-am pus deoparte. A fi părinte nu se termină atunci când copilul pleacă de acasă, se schimbă. Iubirea rămâne, poate chiar devine mai profundă, dar are nevoie de altă formă, mai puțin control și mai multă încredere, mai puține soluții oferite înainte de a fi cerute și mai multă disponibilitate, mai puțină teamă că nu mai suntem atât de necesari și mai multă bucurie că am crescut oameni care pot merge singuri.
Cred că acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care le putem face copiilor noștri adulți: să le transmitem că avem încredere în ei chiar și atunci când alegerile lor nu sunt alegerile noastre, să le spunem prin felul în care ne purtăm că nu trebuie să trăiască după planul nostru pentru ca noi să îi iubim și să putem rămâne acolo, aproape, fără să îi ținem.
Pentru că vine o zi în care nu mai este nevoie să le deschidem drumul, ci doar să îi privim mergând pe el și să știm, cu acea liniște pe care doar un părinte o poate înțelege, că sămânța a fost pusă bine.
Gabriela Mocanu este trainer, specialist în dezvoltare personală, consiliere și coaching, cu experiență în formarea profesională a adulților, dezvoltarea carierei și managementul de proiect. Lucrează cu tineri, adulți, specialiști, antreprenori și persoane aflate în procese de schimbare sau reconversie profesională, susținând dezvoltarea competențelor personale și profesionale prin programe de formare, sesiuni de coaching și consiliere, workshopuri și proiecte educaționale. Activitatea sa îmbină două direcții complementare: dezvoltarea oamenilor și dezvoltarea proiectelor. Experiența în managementul de proiect îi permite să integreze în programele de formare nu doar concepte și instrumente teoretice, ci și exemple concrete desprinse din planificarea, implementarea și coordonarea proiectelor.
Foto: Magnific
