În viața de părinte, nu te pregătește nimeni pentru clipa în care descoperi că omul pe care l-ai crescut cu atâta grijă începe să se descurce foarte bine fără tine. Deși asta este exact ce ți-ai dorit, în loc să simți doar bucurie și mândrie, te încearcă și o tristețe cu care nu prea știi ce să faci. Și te întrebi: cum să mă doară tocmai lucrul pentru care ne-am străduit atât?
De aici pornește conversația din podcastul Magic People. Ruxandra Rusan stă de vorbă cu psihologul Corina Cerchez despre felul în care ne schimbăm ca părinți, despre desprinderea copiilor și despre ce se întâmplă cu noi atunci când ei nu mai au nevoie de atâta grijă.
Amândouă sunt mame de băieți care au trecut de douăzeci de ani și au ajuns în etapa în care copiii își pregătesc propriul drum, iar mamele învață, nu fără emoții, să facă un pas înapoi.
Copiii cresc. Dar noi ținem pasul cu ei?
Pentru Corina Cerchez, unul dintre momentele importante a fost întoarcerea la serviciu după perioada petrecută acasă cu copilul. Până atunci, rolul de mamă îi ocupase aproape tot timpul. Dintr-odată, trebuia să împace două lumi care nu mai coexistaseră în viața ei. A durat mai bine de un an până când a învățat să se simtă bine în amândouă.
Și așa se întâmplă mereu. Copilul începe școala, devine adolescent, se îndrăgostește, pleacă la facultate, se mută de acasă. De fiecare dată, părintele trebuie să învețe ceva nou despre propriul rol. Numai că noi nu ținem întotdeauna pasul cu ei.
Continuăm să le dăm sfaturi, să ne îngrijorăm, să intervenim înainte să ne ceară ajutorul. Uneori, pur și simplu, nu știm cum să fim altfel. Ne-am obișnuit să avem grijă de ei într-un anumit fel și ne este greu să acceptăm că acum au alte nevoi.
Ruxandra povestește, amuzată, că fiul ei are douăzeci de ani, este student, se descurcă singur în multe situații, dar ea încă îi spune să-și pună căciula când e frig afară. Și cine n-a făcut asta?
De ce ne este atât de greu să le dăm drumul?
Ani întregi, părintele este omul care rezolvă aproape orice. Copilul are nevoie de el pentru lucrurile cele mai simple, iar sentimentul că ești indispensabil devine parte din identitatea ta. Apoi copilul crește, învață să se descurce, să ia decizii, să-și rezolve problemele.
Corina Cerchez explică faptul că, uneori, ne temem că independența copiilor îi va îndepărta de noi. Ne este greu să renunțăm la control pentru că, într-un fel, controlul ne-a oferit ani întregi sentimentul că îi putem proteja. Dar un copil care a crescut într-o relație în care s-a simțit iubit și susținut nu are nevoie să fie ținut aproape cu orice preț. Se va întoarce pentru că își dorește să o facă.
Și mai este ceva important: un copil devenit adult nu încetează să aibă nevoie de părinții lui. Uneori, pe ușa casei intră studentul, tânărul independent, care știe ce vrea. Alteori intră un băiat obosit, cu o durere de cap, căruia îi este foame și care vrea să fie îngrijit.
Corina spune că este firesc. Și noi, adulții, avem uneori nevoie de îmbrățișarea mamei. Nu pentru că nu ne putem descurca singuri, ci pentru că ne face bine să fim, din când în când, copiii cuiva. Așadar, nu trebuie să încetăm să avem grijă de ei. Trebuie să învățăm când și cum au nevoie de grija noastră.
Să fii aproape fără să controlezi
În conversație apare o imagine foarte frumoasă despre felul în care se schimbă rolul părintelui. La început, părintele și copilul sunt amândoi personaje principale pe aceeași scenă. Pe măsură ce copilul crește, părintele își schimbă locul și devine un fel de scăunel pe care copilul se poate așeza atunci când obosește și din care își poate lua resursele pentru a merge mai departe.
Este o imagine care spune mult despre maturizarea relației dintre părinți și copii. Nu mai este nevoie să fim în centrul vieții lor, dar putem rămâne un loc sigur în care să se întoarcă. Cum facem însă asta fără să devenim invazivi?
Corina Cerchez propune ceva simplu: să punem mai multe întrebări și să dăm mai puține sfaturi nesolicitate. Să întrebăm cum le este, ce fac, ce îi preocupă. Să-i ascultăm ca pe oamenii care au devenit, chiar dacă uneori alegerile lor sunt foarte diferite de cele pe care le-am fi făcut noi.
3 pentru acasă – pentru părinții cu cuibul gol
1. Lasă copilul să pornească în viață, chiar dacă ție îți este greu. Trasformă această perioadă în un de redescoperire de sine.
2. Ține legătura cu el în forma în care are nevoie. Copiii, oricât de mari ar fi, se întorc spre părinți, secretul este să îi tratăm ca pe niște adulți, să le oferim sprijin fără să încercăm să îi salvăm acolo unde se descurcă și singuri.
3. Dezvoltă lucruri pentru tine, fii bine cu tine și păstrează vie conexiunea cu copilul tău.







