Am ales să scriu astăzi tot despre copii. Despre acei copii care, la un moment dat, nu mai povestesc cum a fost la școală, nu mai vin să îți arate ce au desenat, nu mai stau lângă tine să îți spună cine este cel mai bun prieten al lor sau ce îi supără. Sunt copiii care răspund din ce în ce mai des cu „bine”, „nimic” sau „nu știu” și care îi lasă pe părinți cu sentimentul că nu mai știu ce se întâmplă în sufletul lor.
În activitatea mea de consilier, întâlnesc frecvent părinți care îmi spun același lucru: „Copilul meu era deschis, îmi povestea tot, iar acum nu mai vorbește aproape deloc”. De fiecare dată când aud aceste cuvinte, simt în spatele lor nu doar îngrijorare, ci și o formă de tristețe. Este tristețea părintelui care simte că pierde accesul la lumea copilului său. Nu mai știe ce îl bucură, ce îl sperie, ce îl rănește, ce visează sau ce îl apasă.
Când apare tăcerea
De cele mai multe ori, această schimbare apare la începutul adolescenței. Este o perioadă în care se schimbă aproape totul. Corpul se transformă, emoțiile devin mai intense, prieteniile capătă o importanță uriașă, iar nevoia de apartenență și acceptare devine mai puternică decât a fost vreodată. În același timp, adolescentul începe să își construiască propria identitate, incepe să se întrebe cine este, ce își dorește, ce crede, unde îi este locul și cum este văzut de ceilalți.
Pentru părinți, această perioadă poate fi dificilă. De multe ori, pare că relația se răcește exact atunci când nevoia de apropiere este mai mare. Numai că realitatea este mult mai nuanțată. Copilul nu se retrage pentru că nu își mai iubește părinții și nici pentru că nu mai are nevoie de ei. Se retrage pentru că încearcă să se înțeleagă pe sine. Trăiește emoții noi, nesiguranțe, comparații și presiuni pe care nici el nu știe întotdeauna să le pună în cuvinte.
Dincolo de aparențe
Am întâlnit în activitatea mea adolescenți care păreau foarte siguri pe ei și care, în realitate, trăiau cu teama că nu sunt suficient de buni. Am întâlnit copii care zâmbeau permanent și care îmi spuneau că se simt singuri. Am întâlnit elevi foarte buni care erau convinși că vor dezamăgi dacă nu vor fi perfecți. Am întâlnit adolescenți care păreau rebeli și neascultători, dar care aveau, de fapt, nevoie disperată să fie ascultați și înțeleși.
De aceea cred că una dintre cele mai mari greșeli pe care le facem uneori ca adulți este să confundăm comportamentul cu emoția. Vedem tăcerea și credem că nu mai are nevoie de noi. Vedem iritarea și credem că este lipsit de respect, vedem distanțarea și credem că nu îi mai pasă. În realitate, în spatele acestor comportamente se află adesea frică, nesiguranță, confuzie sau pur și simplu nevoia de a avea puțin spațiu pentru a crește.
Observ foarte des și un alt lucru. Din iubire și grijă, părinții pun multe întrebări. Cum a fost la școală? Ce ai făcut? Cu cine ai fost? De ce ești supărat? Cum a fost testul? Intenția este una frumoasă. Dorim să știm că sunt bine și vrem să îi ajutăm. Numai că, uneori, adolescentul percepe acest șir de întrebări ca pe o verificare și nu ca pe o apropiere. Comunicarea nu se construiește prin interogatorii, ci prin siguranță emoțională.
Prea multe întrebări
Îmi amintesc de o mamă care era foarte îngrijorată pentru fiul ei de 14 ani. Îmi spunea că nu reușește să afle nimic despre ceea ce trăiește. Îl întreba zilnic despre școală, despre colegi, despre prieteni și primea mereu aceleași răspunsuri scurte. Într-o seară, în timp ce pregăteau cina împreună, băiatul a început să vorbească singur despre un conflict pe care îl avea cu un coleg. Nu pentru că fusese întrebat sau interogat insistent, ci pentru că se simțea în siguranță. Atunci mi-am amintit încă o dată că cele mai importante conversații nu apar atunci când le programăm noi. Apar în mașină, la o plimbare, în bucătărie, înainte de culcare sau în acele momente în care copilul simte că nu trebuie să se apere.
Prea multe soluții de-a gata
Un alt lucru pe care îl observ frecvent este tendința adulților de a veni imediat cu soluții. Copilul spune că are o problemă, iar noi încercăm să o rezolvăm. Copilul vorbește despre o emoție, iar noi încercăm să o liniștim. Însă adolescenții nu au întotdeauna nevoie de soluții. De multe ori au nevoie să fie ascultați. Au nevoie să simtă că emoția lor este importantă și legitimă. Au nevoie să știe că nu vor fi judecați pentru ceea ce simt. Uneori, înainte de sfaturi, au nevoie de prezență.
Prea puțin spațiu
Poate că una dintre cele mai dificile lecții pentru un părinte este să accepte că adolescentul are nevoie și de spațiu. Nu pentru a se îndepărta definitiv, ci pentru a deveni el însuși. Așa cum un copil mic învață să meargă singur, adolescentul învață să gândească, să aleagă și să își gestioneze propriile emoții. Rolul nostru nu mai este să controlăm fiecare pas, ci să rămânem aproape, disponibili și prezenți.
Puterea exemplului
Copiii ascultă mai puțin ceea ce spunem și urmăresc mai mult felul în care trăim. Dacă le cerem să comunice, dar noi nu vorbim niciodată despre ceea ce simțim, vor învăța că emoțiile trebuie ascunse. Dacă le cerem să fie calmi, dar noi reacționăm impulsiv la orice dificultate, vor învăța mai mult din comportamentul nostru decât din cuvintele noastre. Suntem repere pentru copiii noștri. Nu este în regulă să le cerem să facă ceea ce noi nu facem.
Poate că cel mai important lucru pe care îl putem oferi unui copil nu este un discurs perfect și nici răspunsuri la toate întrebările lui. Poate că cel mai important lucru este să știe că suntem acolo. Că poate veni la noi și atunci când a greșit, că poate spune adevărul fără teama că va fi respins, că poate fi vulnerabil fără să fie judecat.
Am citit romanul Prin perdea de Aurora Liiceanu și cred că descrie extraordinar de frumos rolul unui părinte în citatul de mai jos:
„Ipostaza maternă mă obligă să-i spun copilului meu ce cred eu că înseamnă un bun prieten și ce rost au părinții. I-am spus odată că un părinte trebuie să fie pentru copil ca un fotoliu confortabil, în care el poate oricând să se așeze cu încredere, chiar dacă are picioarele murdare, adică dacă a făcut prostii. Va simți poate arcurile că doar va fi certat, dar fotoliul îi va fi disponibil necondiționat, oricând.”
Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase imagini despre relația dintre părinte și copil. Nu trebuie să fim perfecți. Nu trebuie să avem toate răspunsurile. Nu trebuie să știm mereu ce să spunem. Dar putem încerca să fim acel loc sigur în care copiii noștri se pot întoarce oricând, cu bucuriile, greșelile, întrebările și tăcerile lor. Pentru că, dincolo de note, performanțe, conflicte sau perioade dificile, toți copiii au dreptul la un fotoliu confortabil.
Foto: Freepik
