Cu un fiu de aproape 20 de ani, privesc retrospectiv la perioada adolescenței lui și îmi dau seama că am făcut, intuitiv, multe lucruri bune. Dar am și greșit în unele privințe. Până la urmă, avem de-a face cu acest paradox: copiii vin fără instrucțiuni de folosire, așa că trebuie să le ghicim, să le adaptăm și să învățăm din mers, de multe ori cot la cot cu ei.
Fiecare părinte de pe lumea asta intră în relație cu copilul său încărcat cu propriul bagaj: unii ne propunem să refacem scenariul propriei copilării, dacă a fost una fericită. Alții dintre noi ne propunem să creăm pentru copiii noștri copilăria pe care nu am avut-o, dar ne-am fi dorit să o avem. Nu ai cum să scapi de bagajul cu care vii pentru că nu e o valiză pe care poți s-o abandonezi pe stradă.
Sunt convingeri înrădăcinate adânc în psihicul nostru și, chiar dacă ne propunem conștient să le lăsăm în urmă, reapar mai ales atunci când dăm de greu. Și, sincer, toți dăm de greu când copiii cresc și intră în furtuna adolescenței, e parte din proces.
M-aș îngrijora mai degrabă pentru un adolescent care nu testează limitele în relația cu părinții. Din proprie experiență, am pus cap la cap 10 lucruri care schimbă în bine atmosfera din casă și relația cu copiii mari. Nu mi-au ieșit mereu, dar am încercat constant să le readuc pe linia de plutire, am greșit de multe ori, însă așa am învățat să fiu o mai bună mamă de copil mare. Și chiar dacă uneori vi se va părea că nu are sens să le puneți în aplicare pentru că rezultatul nu vine imediat, vă promit că merită!
1. Oferiți mai multe întrebări decât sfaturi
Suntem mai înțelepți decât copiii noștri, avem mai multă experiență de viață, însă niciun măr nu se coace pentru că îi vorbești despre soare sau despre ploaie. Are nevoie să le primească el însuși. Cam așa stă treaba și cu copiii mari: unele lucruri trebuie trăite personal. Dacă reușiți, într-o conversație, să ascultați 80% și să vorbiți 20% din timp, dați spațiu dialogului, copilul se simte auzit, iar vorbele acelea, mai puține, ajung la destinație, nu zboară pe lângă urechi.
2. Alegeți cu grijă limitele ferme
Nu contează modelul de blugi cu care se îmbracă, dar contează să stea departe de alcool sau droguri. Nu contează machiajul, dar contează să ajungă acasă la ora stabilită. Sunt limite care nu se pot încălca, însă trebuie să le alegem cu grijă, să avem convingerea că sunt limite care îi țin pe ei în siguranță și nu doar limite care țin la distanță lucruri care nu ne plac nouă, adulților. Când exagerăm cu limitele inutile, riscăm să creăm revoltă și să obținem exact rezultatul opus.
3. Nu le negați sentimentele
Tu, adultul, știi că o despărțire la 15 ani e doar un mic hop și că, probabil, la 30 de ani, e posibil să nici nu-și mai amintească numele fetei sau băiatului care le-a frânt inima. Însă inima chiar e frântă, pe moment. Aveți răbdare, ascultați când vă povestesc problemele, durerile lor, oricât de nesemnificative par când ești trecut prin viață.
Le-am trăit la rândul nostru, cu un mic efort ne putem aminti cum se simțeau micile drame din adolescență. Când tratăm superficial ceea ce simt copiii noștri, nu îi întărim și nici nu îi ajutăm. Doar îi convingem că nu are sens să discute cu noi pentru că nu îi înțelegem.
4. Cultivați arta dezbaterii
Când adolescentul are o idee sau o convingere cu care nu suntem de acord, nu îl atacăm personal, așa cum nu o facem nici cu prietenii noștri adulți. Arta dezbaterii înseamnă să vii cu argumente care îți susțin ideea, așa că cereți argumente și oferiți contra argumente. Dați-le șansa să câștige uneori dezbaterile, s-ar putea să vă surprindă plăcut și să descoperiți perspective la care nici nu v-ați fi gândit.
5. Spuneți-le „te iubesc!” mai ales atunci când e greu
După o ceartă cu un adolescent, hai să fim serioși: el/ea pleacă și se închide în cameră, tu rămâi cu furia și te întrebi unde a dispărut copilul minunat care avea încredere în tine și te asculta. Te întrebi cu ce ai greșit și de ce ai pierdut controlul. Exact atunci sunt importante micile gesturi de iubire. Ia-ți un minut și respiră lent, amintește-ți că tu ești adultul, că creierul tău e mai așezat decât creierul încă în formare al copilului tău și trimite-i un mesaj pe Whatsapp: „Chiar dacă ne-am certat, să știi că eu te iubesc”.
6. Cunoașteți-le anturajul (asta înseamnă și muzică, jocuri, online)
Anturajul devine mult mai important decât în copilăria mică și este, practic, „locul” unde se formează un adolescent. E firesc să se întâmple așa, odată ce universul copiilor noștri se lărgește. Nu are sens să încercați să subminați influența anturajului sau să vă imaginați că nu are importanță. Are importanță!
Ce putem face este să cunoaștem anturajul. Și e cel mai simplu atunci când ții ușa casei deschisă pentru prieteni, când faci clătite pentru gașcă, ai răbdare să asculți muzica lor, îi asculți fără să-i judeci și intervii doar când situația chiar o cere.
7. Dați-le timp să-și trăiască eșecurile
Vor fi și eșecuri. Unele mărunte, altele răsunătoare. De obicei, copiii care sunt apropiați de familie, se întorc spre părinți când suferă. Fiți acolo pentru ei. Nu le cereți să fie veseli când sunt triști, nici să învețe din greșeli imediat. Din greșeli învățăm abia după ce rănile se închid, iar rănile au nevoie de timp să se închidă. Când erau mici și se juleau în genunchi, dezinfectam rana, puneam bandaj sau creme cu antibiotic și aveam răbdare să treacă. Atunci când se julește stima de sine, procesul e asemănător. Punem peste rană înțelegere, compasiune, deschidere, ascultăm ce doare și avem răbdare să treacă fără să grăbim procesul doar pentru că ne este greu să-i vedem triști.
8. Încurajați - pornim de la ce e bine
Odată, o profesoară de matematică mi-a spus că atunci când lucrează la meditații cu un copil, merge în spate cu materia până ajunge la ceva ce copilul a înțeles și stăpânește foarte bine. De acolo începe recuperarea materia și construirea de cunoștințe noi. Dintr-un punct de siguranță, de încredere.
Am reținut ideea pentru că mi se pare mai mare decât ecuațiile cu x necunoscute. De fapt, e ceva ce se poate folosi în orice. Când adolescenții se simt descurajați, mergem în spate și căutăm împreună binele. Țineți cont că e o vârstă a extremelor, așa e construit creierul adolescentin: tinde să vadă lucrurile în alb și în negru. Acest tip de căutare e un foarte bun exercițiu de percepție pentru nuanțe. De exemplu: cea mai bună prietenă e un om groaznic pentru că a făcut/a spus/nu a făcut/nu a spus... Întrebarea ajutătoare: „Înțeleg ce spui. În egală măsură, ții minte când ți-a adus temele pentru că erai acasă, în pat, cu o răceală?” Poate va pufni și va ridica din umeri, însă mesajul ajunge unde e nevoie de el.
9. Nu-i transformați în centrul Universului, chiar dacă sunt
Pasiuni, dezvoltare personală, plante, animale, sport, poate un curs despre ceva ce ne pasionează și ne ajută să creștem profesional. Orice vă face cu ochiul e binevenit! Chiar dacă ei, copiii, sunt centrul Universului pentru părinte, la un moment dat se desprind și își văd de viața lor. E bine să ne pregătim din timp și să ne reîntoarcem atenția și spre noi înșine. Pe lângă faptul că e sănătos să avem propriile preocupări în afară de copii/casă/muncă, le dăm adolescenților spațiu să existe fără să îi sufocăm și un exemplu bun pentru viitor.
10. Luați-i în brațe și când nu prea mai vor
Cine a încercat să ia puțin în brațe un adolescent, știe despre ce vorbesc. Încep să respingă îmbrățișările pe care le cereau acum puțin timp. Încep să-și dea ochii peste cap când îi pupăm și se revoltă când le trecem mâna prin păr. Cu toate astea, nu vă opriți (în afara situației în care tocmai și-au aranjat 15 minute părul în oglindă sau sunt de față prietenii lor)! Au nevoie de aceste gesturi familiare de dragoste și, după strâmbăturile de rigoare, un zâmbet mic tot apare în ei, vizibil sau nu. Pentru că iubirea e singurul lucru de care chiar avem nevoie la orice vârstă, întreaga noastră viață.
Foto: Freepik
