Există un paradox al fotografiei contemporane, un paradox creat de accesul la tehnologie. Niciodată în istoria omenirii nu am făcut mai multe poze, noi toți, oriunde am merge. În același timp, niciodată nu am privit mai puțin lumea din jur, real, decât o facem azi.
Suntem înconjurați de camere performante, de algoritmi care pot corecta aproape orice și de o nevoie constantă de a înregistra lumea din jur. Fotografiem mesele pe care le mâncăm, orașele prin care trecem, oamenii pe care îi întâlnim și apusurile care ne ies în cale.
Și totuși, în acest proces, atenția noastră se mută dinspre realitatea reală, cea în care se întâmplă viața, către ecranul cu care încercăm să capturăm imagini.
De multe ori observ același lucru: în clipa în care apare ceva interesant, nu mai privim scena în sine, nu stăm să o trăim pe îndelete, să o savurăm, ci privim reprezentarea ei. Ridicăm telefonul, pozăm și abia apoi începem să analizăm cadrul, lumina, marginile imaginii. Verificăm dacă totul este la locul potrivit, în timp ce viața continuă să curgă în afara ecranului. Poate că una dintre marile provocări ale fotografiei de astăzi nu este să învățăm să fotografiem mai bine, ci să învățăm să observăm din nou.
Fotografia începe înainte de declanșare
Există tendința de a reduce fotografia la un gest tehnic: alegerea cadrului, apăsarea butonului, editarea ulterioară. În realitate, adevărata fotografie începe cu mult înainte de momentul în care scoți aparatul de footgrafiat sau atât de democraticul telefon din buzunar.
Fotografia cu poveste începe în momentul în care observi o anumită lumină pe un zid. În momentul în care remarci o expresie trecătoare pe chipul unui om sau o relație neașteptată între două elemente aparent banale. Începe atunci când ceva îți atrage atenția suficient de mult încât să te oprești.
Poate tocmai de aceea fotografiile bune nu sunt întotdeauna cele impecabile din punct de vedere tehnic, mai ales că perfecțiunea poate fi obținută astăzi relativ ușor. Există instrumente care elimină obiecte din cadru, reconstruiesc fundaluri și corectează lumina cu o precizie care părea imposibilă acum câțiva ani. Dar niciun algoritm nu poate suplini atenția, emoția sau detaliile care ne înconjoară. Nicio aplicație nu poate observa viața în locul nostru.
Un pas la stânga poate schimba totul
O altă imagine familiară este aceea a turistului care se oprește într-un punct, ridică telefonul și face zece sau cincisprezece fotografii identice cu același loc, din același unghi, din aceeași perspectivă. Odată ajuns acasă, descoperă că nu are cincisprezece imagini diferite, ci aceeași imagine repetată de cincisprezece ori.
Partea frumoasă a fotografiei presupune însă o anumită disponibilitate de a explora lumea, perspectivele, unghiurile. Faceți un pas la stânga. Doi pași la dreapta. Încercați un cadru vertical în locul unuia orizontal. Cum s-ar vedea o privire de la nivelul solului, în locul celei obișnuite. Schimbarea este adesea infimă, dar consecințele ei pot fi surprinzătoare. Perspectiva nu este doar o problemă de compoziție. Este o formă de curiozitate. Iar curiozitatea presupune timp, răbdare și atenție.
Poate că acesta este lucrul pe care fotografia îl poate oferi cel mai prețios într-o lume a notificărilor și a vitezei: câteva clipe de prezență autentică și invitația de a privi mai atent lumea, de a observa mai mult. De a fi, măcar pentru câteva secunde, complet acolo unde ne aflăm.
Mirela Bichigeanu este artist vizual și lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține, din 15 iunie, Școala de vară Arta Fotografiei de Călătorie: Transformă-ţi Vacanţele în Poveşti Vizuale.
Foto: Freepik
