„Uite ce a reușit ea la vârsta mea.” „Colega mea deja are propria casă.” „Ea/el a reușit să-și facă un business. Eu încă încerc să-mi dau seama ce vreau.” „Toți ceilalți par să știe ce fac. Eu de ce nu?”
Comparația cu ceilalți este atât de prezentă în viețile noastre, încât uneori nici nu o mai observăm. Ne comparăm veniturile, cariera, relațiile, aspectul fizic, casa, vacanțele, numărul de clienți, succesul și chiar ritmul în care „ar trebui” să ne trăim viața.
Mai ales în România, unde întrebări precum: „Dar tu când te căsătorești?”, „Când îți iei casă?”, „Cât câștigi?”, „Ce faci cu viața ta?” sau „Uite X ce a reușit” au făcut parte pentru mulți dintre noi din conversațiile de familie, comparația poate deveni aproape un mod firesc de a ne evalua. Iar social media a dus acest mecanism la un alt nivel: nu mai trebuie să așteptăm întâlnirea cu rudele, colegii sau vecinii pentru a vedea unde sunt ceilalți. Avem acces la viețile lor aparent perfecte în fiecare zi.
Dar de ce facem asta? Și, mai important, este comparația întotdeauna ceva rău?
Creierul nostru nu a inventat comparația odată cu Instagramul
Comparația socială nu este un produs al rețelelor sociale. Leon Festinger a formulat teoria comparației sociale în 1954, pornind de la ideea că oamenii au o nevoie de a-și evalua propriile opinii și abilități, iar în lipsa unor criterii obiective îi folosesc pe ceilalți ca punct de referință. (Festinger, 1954, A Theory of Social Comparison Processes). Dar mecanismul este, probabil, mult mai vechi. Nu putem ști exact cum se comparau oamenii preistorici, însă este ușor de înțeles de ce evaluarea celorlalți putea fi utilă într-un grup: cine știe să găsească hrană, cine este mai priceput, cine are experiență, cine este un aliat bun, ce comportamente sunt acceptate și care sunt periculoase. Cu alte cuvinte, comparația putea să ne ajute să ne orientăm și să învățăm de la cei mai buni. Și mai este ceva, pentru strămoșii noștri, apartenența la trib era o chestiune de viață și de moarte. Să știi exact unde te situezi în ierarhia grupului, cine este mai puternic, cine aduce mai multe resurse, era esențial pentru a nu fi exclus. Un creier care nu se compara cu ceilalți era un creier care nu supraviețuia.
Comparația la noi, românii
În România, comparația are și o componentă culturală importantă. Pentru mulți dintre noi, ea a fost prezentă încă din copilărie, în familie, la școală și în relațiile cu cei din jur. Am crescut într-un sistem în care eram evaluați constant în raport cu ceilalți: cine are nota mai mare, cine este primul în clasă, cine a intrat la facultatea „bună”, cine și-a găsit un job mai bun, cine s-a căsătorit și și-a făcut casă. Și, probabil, mulți am auzit la un moment dat: „Uite ce note bune ia copilul vecinilor și mai e și cuminte.” sau „Ce o să zică lumea?”. Nu știu dacă v-ați întâlnit cu aceste replici, dar eu sigur da.
În astfel de contexte, este ușor să înveți că valoarea ta nu este evaluată doar prin ceea ce faci tu, ci și prin locul pe care îl ocupi în raport cu ceilalți. Iar când acest mod de a privi lucrurile se repetă suficient de mult, ajungem să ne uităm automat în lateral: „Unde sunt ceilalți? Sunt înaintea mea? Fac suficient? Sunt în urmă?”. Iar social media a adâncit și mai tare acest macanism. Dacă înainte ne comparam cu colegii, vecinii, rudele sau oamenii din cercul nostru, astăzi putem să ne comparăm, în câteva minute, cu sute de oameni pe care nici măcar nu îi cunoaștem. Am învățat să privim în jur pentru a afla dacă suntem „bine”. Astfel, am dezvoltat un filtru mental prin care ne validăm succesul doar prin contrast: nu contează cât de bine ne este nouă, contează să nu ne fie mai rău decât celor din jur. Am învățat să privim în lateral, înainte de a privi în interior.
Când comparația ne poate fi utilă
Imaginează-ți că vezi pe cineva care a construit un business de succes. Poți să te gândești: „Interesant. Ce a făcut? Ce pot învăța de la el? Ce abilitate aș putea dezvolta și eu?”. În acest caz, comparația îți oferă informație și poate deveni o sursă de motivație.
Există chiar cercetări care arată că comparațiile cu persoane percepute ca fiind mai bune decât noi pot stimula autoevaluarea și explorarea, în anumite contexte. Un studiu realizat pe 1.085 de adolescenți și tineri adulți din România și Serbia a arătat că comparațiile pe Instagram pot fi asociate cu procese de explorare și reevaluare a identității, iar efectele diferă în funcție de vârstă și context cultural. (Noon et al., 2021, Journal of Adolescence)
Așadar, scopul nu este să ajungem să nu ne mai comparăm niciodată. Scopul este să învățăm să folosim comparația ca informație, nu ca măsură a valorii noastre.
Când comparația începe să ne facă rău
Problema apare atunci când comparația se transformă din „Ce pot învăța?” în „Ce este în neregulă cu mine?”. Vezi o persoană care are mai mult succes și concluzionezi că nu ești suficient de bun/ă. Vezi pe cineva care și-a cumpărat o casă și concluzionezi că ai rămas în urmă. Vezi o relație aparent fericită și începi să te întrebi de ce viața ta nu arată la fel. Comparația începe să ne afecteze atunci când nu mai este doar un mod de a ne orienta, ci devine criteriul după care ne evaluăm propria valoare. Când ceea ce face celălalt ne face să ne simțim mai puțin buni, mai puțin capabili sau în urmă. Aaaa, și să mai zic și că asta este folosită ca strategie de marketing pe social media în multe campanii de reclame? “Dacă Ioana a putut poți și tu, cumpără acum și vei reuși și tu!”.
Și de aici poate apărea un alt mecanism: copierea. Începem să preluăm comportamente, idei, feluri de a comunica, modele de business sau chiar stiluri de viață, nu pentru că ni se potrivesc, ci pentru că presupunem că, dacă funcționează pentru celălalt, ne va face și pe noi să avem aceleași rezultate. Dar aici este problema: nu avem aceleași resurse, aceeași personalitate, aceeași experiență, aceleași valori sau același context. Ne putem inspira de la ceilalți fără să încercăm să devenim ei.
Și aici se potrivește foarte bine metafora peștelui: un pește poate fi un înotător extraordinar, dar dacă este evaluat după cât de bine se cațără într-un copac, va ajunge să creadă că nu este suficient de bun. La fel se poate întâmpla și cu noi atunci când ne comparăm constant într-un domeniu în care nu avem aceleași puncte forte, criterii de evaluare și abilități. În loc să ne descoperim propriile abilități și să construim pornind de la ele, ne consumăm energia încercând să fim buni la ceea ce vedem la ceilalți și uităm de punctele noastre forte.
Cum ieșim din comparație?
Când te compari cu cineva, tu compari de fapt exteriorul lor (ce e pe scenă) cu interiorul tău (culisele). Nu le vezi nopțile nedormite, îndoielile, cât de greu le-a fost sau contextul diferit de viață; le vezi doar rezultatul final, pe care îl suprapui peste nesiguranțele tale actuale.
Primul pas nu este să încetezi să te uiți la ceilalți. Este să observi ce faci cu informația pe care o primești. Când apare comparația, schimbă întrebarea.
- În loc de „De ce ea/el este deja acolo și eu nu?”, întreabă-te: „Ce îmi arată această comparație despre ceea ce îmi doresc?”
- În loc de „Nu sunt suficient de bun/ă”, întreabă-te: „Ce abilitate văd la această persoană și mi-ar plăcea să dezvolt și eu?”
- În loc de „Trebuie să fac și eu ce face el/ea”, întreabă-te: „Ce principiu din ceea ce face el/ea pot adapta la felul meu de a fi?”
- Și mai ales: „Îmi doresc cu adevărat viața pe care o văd sau îmi doresc doar ceea ce cred că reprezintă ea?”
Pentru că uneori nu vrem, de fapt, casa acelei persoane. Vrem siguranța financiară pe care credem că o are. Nu vrem business-ul ei. Vrem libertatea pe care credem că i-o oferă. Nu vrem relația ei. Vrem sentimentul de iubire și apartenență pe care îl proiectăm asupra ei. Când descoperi ce se află sub comparație, începi să te întorci la propriile nevoi.
Poate că una dintre cele mai frustrante consecințe ale comparației este că ne face să credem că există un singur ritm corect al vieții. La 25 de ani ar trebui să știi ce vrei. La 30 să ai carieră. La 35 casă, familie și stabilitate. Să fii productiv/ă, să ai grijă de tine, să faci sport, să călătorești, să ai succes și, eventual, să arăți bine în timp ce faci toate acestea. Dar viața nu este o cursă în care toți pornim din același loc, cu aceleași resurse și spre aceeași destinație. Unii poate merg pe un drum asfaltat, alții prin noroi și pietre.
Comparația poate fi utilă atunci când ne ajută să observăm, să învățăm și să ne clarificăm dorințele. Devine problematică atunci când ne face să ne abandonăm pe noi și propriile valori pentru a ne apropia de imaginea altcuiva. E ca și cum ai renunța să îți uzi propria grădină pentru că ești prea preocupat/ă să te uiți peste gard la vecinul să vezi cum arată grădina lui.
La final, întrebarea nu este „Unde sunt ceilalți față de mine?” ci „Unde sunt eu față de cine vreau să devin?”. Dacă simți că te epuizează comparația cu ceilalți, lasă-mi un mesaj pe adresa hello@georgianaghita.ro iar eu îți voi trimite un workbook gratuit cu care să lucrezi acasă pentru a face un prim pas în depășirea acestui mecanism care te scurge de energie și de puterea personală.
Georgiana Ghiță este Coach Profesionist și psihoterapeut în formare. Călătorește alături de oameni de peste 10 ani, în zona de HR, leadership, training și coaching. În acest drum, a descoperit că fiecare om are propriile resurse și soluții pentru a ajunge acolo unde își dorește și că, de multe ori, ceea ce are nevoie este să le descopere în interiorul său. Lucrează cu persoane care își doresc să înțeleagă mai bine tiparele emoționale și relaționale în care se află, să își atingă obiectivele, să învețe să comunice asertiv și să construiască relații sănătoase cu cei din jur.
Foto: Freepik
