În copilăria mea, amenințarea supremă din partea adulților era: „Dacă nu înveți, ajungi la profesională.” Așa s-a cultivat ideea că profesionala e un fel de pedeapsă divină, ceva la care ajungi când dai greș în viață pentru că nu îți faci temele sau te joci prea mult și înveți prea puțin.
Nu conta că aveai 10 ani și nici că habar nu aveai ce înseamnă, de fapt, o școală profesională. Mesajul era clar: există un drum bun și un drum rău. Există copiii care ajung la facultate și copiii care „ajung la meserie”.
Ani la rând, această idee a funcționat în societatea românească pe post de adevăr universal. Părinții au împins copiii spre licee teoretice, meditații, facultăți și mastere, convinși că acesta este traseul sigur către o viață mai bună. Continuăm să trăim cu această idee fixă în cap chiar și azi, când inteligența artificială schimbă piața muncii de la o zi la alta și e atât de dificil să identificăm cu certitudine care va fi „biletul” spre succes al copiilor noștri.
Ce știm sigur este că a devenit tot mai greu să găsim un zugrav bun, un electrician disponibil, un mecanic priceput sau un instalator care să vină rapid atunci când se strică țevile prin casă. Totuși, privim cu o oarecare suspiciune tocmai profesiile de care depinde confortul nostru de zi cu zi și să ne fie frică să încurajăm copiii să aleagă o meserie, de parcă acesta ar fi cel mai rău lucru care se poate întâmpla.
Diploma, promisiunea de siguranță
Pentru a înțelege de ce suntem atât de atașați de ideea facultății, trebuie să ne întoarcem puțin în anii '90. Părinții noștri au traversat o perioadă în care instabilitatea economică era reală și dureroasă. Facultatea nu era doar o etapă educațională, ci un simbol al speranței, premiza că lucrurile vor fi mai bune, că tu, copilul lor, nu vei suferi cum au suferit ei. Munca fizică a ajuns să fie asociată cu greul vieții, cu lipsa perspectivelor, cu un destin de care vrei să scapi.Și percepția a rămas. S-a sedimentat în felul în care vorbim unii cu alții, în întrebările pe care le punem la reuniunile de familie, în felul în care ne judecăm unii pe alții și pândim notele copiilor la examene sau teste. Chiar dacă lumea se schimbă, convingerile noastre despre succes rămân aceleași.
O economie care caută oameni pricepuți
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) vorbește despre lipsa competențelor și despre dificultățile pe care companiile le întâmpină atunci când caută oameni pregătiți pentru construcții, producție industrială, transporturi sau servicii tehnice.
În același timp, România se confruntă cu una dintre cele mai ridicate rate de emigrare a forței de muncă din Europa, ceea ce accentuează lipsa specialiștilor. Cu alte cuvinte, exact oamenii de care avem nevoie cel mai des lipsesc cel mai mult.
Este suficient să întrebi în jur. Aproape fiecare familie are povestea ei despre meșterul recomandat pentru o renovare, la care se face programare „cu luni înainte”, despre electricianul pe care nu-l prinzi decât dacă ai foarte mare noroc sau despre instalatorul cu agendă plină, care tocmai își termină de construit propria casă cu etaj la care ar visa orice om. Și atunci, de ce ni se pare că o facultate aleasă doar pentru că se poate intra cu dosar sau pentru că nu e concurența acerbă este cheia spre o viață bună?
Realitatea pe care nu prea o vedem
Hai să vorbim și despre bani, că tot e un subiect pe care îl ocolim în discuțiile despre educație, de parcă ar fi un detaliu mult sub demnitatea noastră.
Un electrician bun câștigă azi peste 7.000 de lei pe lună. Un instalator cu recomandări bune aproximativ 6.700 de lei. Un mecanic auto specializat, într-un service de brand, poate ajunge lejer la 8.000 de lei. Și asta înainte să devină independent, cu propria bază de clienți.
„Căutăm mereu mecanici buni și serioși. Acum avem un post liber pentru electrician auto, salariu de 8.000 de lei. Și nu găsim." — Alin D., proprietar service auto
Și totuși, continuăm să credem că meseria înseamnă automat venituri mici. E o imagine despre lume pe care realitatea a depășit-o de mult.
România are nevoie de zeci de mii de lucrători calificați doar în sectorul construcțiilor, iar organizațiile din domeniu avertizează că deficitul de personal continuă să crească. În timp ce noi îi împingem pe copii către facultăți, companiile caută oameni care știu să facă lucruri concrete. Privită din acest unghi, întrebarea nu mai este dacă există viitor pentru aceste profesii, ci dacă vom avea suficienți oameni care să le practice.
Ce se întâmplă în restul Europei?
Potrivit datelor OECD și Eurostat, aproximativ 57% dintre elevii români din învățământul secundar superior sunt înscriși în programe profesionale sau tehnice, peste media Uniunii Europene, care este de aproximativ 49%. Diferența apare însă în felul în care aceste trasee sunt percepute.
În Austria, Olanda, Cehia sau Germania, alegerea unei școli profesionale nu este privită ca o înfrângere academică. Dimpotrivă, reprezintă o alegere cu capul pe umeri și respectată social. În unele dintre aceste țări, peste două treimi dintre elevi urmează astfel de trasee educaționale.
Cu alte cuvinte, acolo unde noi vedem doar o soluție de rezervă, alții văd o alegere normală către independență financiară și integrare profesională.
Nu ne este rușine de muncă, ci de gura lumii
Am transformat succesul copiilor într-un indicator al succesului nostru. Discuțiile dintre părinți seamănă uneori cu un clasament, de parcă am compara rezultatele unor sportivi care se bat pe același trofeu. Doar că noi nu suntem cluburi sportive. Suntem părinți.
„La ce liceu a intrat?”, „Cu cine face meditații?”, „La ce facultate dă?”, „Unde studiază?”
Foarte rar auzi întrebări precum:
„Ce știe să facă bine?”, „Ce îi place cu adevărat?”, „Cum își vede viitorul?”
În goana după prestigiu, riscăm să confundăm reputația unei instituții cu potrivirea dintre copil și drumul ales. Poate că teama părinților nu este că fiul sau fiica va deveni electrician, instalator sau tehnician, ci ne temem de momentul în care cineva ne va întreba ce face copilul nostru, iar răspunsul nu va suna suficient de impresionant. Dar atunci când alegem în locul copiilor noștri, uneori nu le protejăm viitorul, ci ne protejăm propria imagine despre viitor.
Camelia a avut curaj să își susțină fiul în direcția unei meserii. Și-a dat seama devreme că R. nu era făcut pentru olimpiade. În schimb, când deschidea capota mașinii, se transforma total, era atent, răbdător, curios. A urmat un liceu profesional, a intrat în practică la un service de brand și a fost angajat acolo imediat după absolvire. „Mă bucur că nu l-am forțat să fie altceva decât ce e el. Cred că va avea o viață liniștită și bună.", Camelia, mama lui R.
Uneori, cea mai bună decizie pentru viitorul unui copil nu e cea care îi înverzește de invidie pe verișori, la masa de Crăciun, ci cea care se potrivește cu omul din fața ta.
Mitul că facultatea garantează succesul
În România, aproape 39% dintre angajați lucrează în domenii care nu au legătură directă cu studiile urmate. Asta nu înseamnă că facultatea nu este valoroasă, ci că diploma nu mai funcționează ca o garanție pentru un anumit tip de carieră sau arată că mulți tineri se înscriu la facultăți doar de dragul statutului de student.
În piață, tot mai mulți angajatori vorbesc despre competențe, adaptabilitate, seriozitate și capacitatea de a învăța continuu, nu doar despre studiile absolvite. Tehnologia schimbă rapid profesii, apar ocupații noi și dispar altele. Într-o astfel de lume, cea mai importantă abilitate devine capacitatea de a învăța și de a te adapta.
Instagram și noua definiție a succesului
Nici rețelele sociale nu ajută foarte mult. Copiii noștri se formează într-un univers în care succesul este prezentat prin imagini spectaculoase: tineri antreprenori se filmează în locații elegante, vezi laptopuri deschise pe terase din Bali, mașini scumpe și eterna promisiune a unei vieți fără efort. Rareori vedem în același feed un electrician care și-a construit o afacere solidă sau un fermier care câștigă foarte bine dintr-o competență dobândită în ani de practică.
Unele profesii, deși indispensabile, sunt aproape invizibile în spațiul public și de aici vine și una dintre marile erori ale prezentului: confundăm vizibilitatea cu valoarea.
Facultatea nu este pentru toată lumea. Și nici nu trebuie să fie.
Există copii care iubesc cercetarea, medicina, dreptul sau arhitectura, copii care se simt în elementul lor atunci când citesc, analizează și construiesc idei. Dar există și copii care înțeleg lumea altfel: au curiozitatea să desfacă electrocasnicele ca să vadă cum funcționează, care se pricep să repare o bicicletă, care învață mai repede din practică decât din teorie. Pentru ei, o școală profesională bine făcută chiar reprezintă o oportunitate, nu un compromis.
De aceea, înainte să întrebăm un adolescent la ce facultate vrea să dea, ar fi mai util să îl întrebăm ce îi place să facă atât de mult încât ar fi dispus să devină foarte bun la acel lucru. Pentru că viitorul nu va fi construit doar de oameni cu diplome, ci și de oameni care repară, instalează, construiesc, proiectează, întrețin și rezolvă probleme reale.
Așa nu am mai împărți copiii în „deștepți” și „meseriași”, ci i-am spriji să descopere în ce domeniu pot deveni cu adevărat buni. O profesie nu are menirea să sune prestigios, ci să îi ofere omului șansa de a avea o viață bună, stabilă și demnă.
Foto: Freepik
