Când eram mici, exista un joc ca să vezi dacă „te iubește sau nu te iubește” un băiat. Luai o floare și începeai să-i rupi petalele: mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește. Ultima petală rămasă stabilea cum stă treaba și încă îmi amintesc cum creștea emoția, pe măsură ce ne apropiam de ea. Atunci era amuzant. Dacă, însă, sentimentul că nu știi dacă ești iubit sau nu într-o relație apare la maturitate, nu mai este la fel de amuzant.
Mă refer la acea strângere de stomac extrem de familiară care ne trezește uneori dimineața, înainte ca mintea să apuce să se dezmeticească efectiv. Se simte ca o neliniște difuză, care ne face să privim ecranul telefonului întrebându-ne ce versiune a omului de lângă noi vom primi în ziua care tocmai începe: „mă iubește sau nu mă iubește azi?”.
Când acest scenariu devine o rutină, înseamnă că, fără să ne dăm seama și fără să ne fi dorit vreodată, am trecut pragul unui cazinou emoțional invizibil. Pe rețelele sociale se vorbește mult, în ultima vreme, despre tehnici de manipulare sau comportamente toxice, însă, dincolo de aceste etichete la modă, în spatele cortinei unei relații care ne epuizează se află un mecanism mult mai vechi: recompensa intermitentă.
Este exact dinamica jocurilor de noroc, mutată direct în viața și în inimile noastre. La fel ca la păcănele sau la lozul în plic, impredictibilitatea este cea care creează o dependență profundă din care se iese cu eforturi foarte mari.
Acest loz în plic emoțional se bazează pe alternanța permanentă dintre prezență și absență. Partenerul nu este rece tot timpul și nici cald tot timpul. Dacă ar fi exclusiv respingere sau distanțare, sistemul nostru de autoapărare s-ar activa rapid și am pleca. Dacă ar fi mereu acolo, ne-am relaxa.
Capcana apare atunci când atenția, afecțiunea și momentele de conexiune ne sunt oferite complet la întâmplare. Într-o săptămână ne inundă cu mesaje, ne face declarații pasionale și ne oferă acea intimitate după care tânjim, făcându-ne să ne simțim în al nouălea cer. Apoi, brusc, fără un motiv real, ecranul se stinge. Devine distant, răspunde în doi peri după ore întregi de tăcere sau se retrage în spatele unui zid de gheață. Mintea noastră, învățată să caute rezolvări, rămâne blocată pe un singur canal, sperând că dacă mai insistăm puțin, dacă mai oferim o scuză sau mai dăm un telefon, vom câștiga din nou biletul norocos și totul va fi ca la început.
Atenție la semnele pe termen lung
Este vital, totuși, să nu confundăm această dinamică distructivă cu perioadele firești în care oamenii au pur și simplu o zi proastă, pentru a nu ne transforma viața de cuplu într-un spațiu dominat de neîncredere și suspiciune constantă. Oamenii au momente de indispoziție sau oboseală, însă într-o dinamică sănătoasă există asumare și predictibilitate.
Când partenerul este distant din cauza stresului de la job, a unei probleme personale sau a epuizării, el ne oferă un reper când este întrebat. Ne va spune, chiar și pe un ton plat, că trece printr-o perioadă grea, că nu are legătură cu noi și că are nevoie de puțin spațiu pentru a-și aduna gândurile. Granițele sunt clare, comunicarea există, iar noi nu ne simțim vinovați pentru starea lui.
În schimb, în cazul recompensei intermitente, distanțarea și tăcerea sunt folosite ca o formă de control sau de pedeapsă, fără nicio considerație pentru celălalt. Retragerea se produce fără explicații logice, suntem lăsați să ne consumăm în propria incertitudine, iar în momentul în care începem să ne detașăm și să ne vindecăm, celălalt revine brusc cu o nouă explozie de iubire. Pentru a înțelege în ce scenariu ne aflăm, cel mai sigur ghid este propriul corp.
O zi proastă a partenerului se simte ca o ușoară tristețe, dar picioarele noastre rămân pe pământ. Recompensa intermitentă se simte ca o alarmă continuă în sistemul nervos – o strângere dureroasă în gât, un gol adânc în stomac și o anxietate fizică ce ne împiedică să ne concentrăm la propria viață. Corpul știe întotdeauna primul că nu ne aflăm într-o relație, ci la o masă de joc unde suntem programați să pierdem.
Cum ne recăpătăm echilibrul
Recunoașterea acestui mecanism este primul pas, cel mai dificil, dar și cel mai eliberator, către recăpătarea propriului echilibru. Vindecarea nu începe atunci când celălalt decide în sfârșit să devină constant, ci în momentul în care noi alegem să nu mai cumpărăm biletul de intrare într-o poveste care ne cere liniștea la schimb. Iubirea adevărată nu are nevoie de strategii, de suferință prelungită și nici de reprize chinuitoare de așteptare în fața unui ecran gol. Ea se construiește pe zi ce trece, cu blândețe, respect și, mai ales, cu acea siguranță care îți dă voie să adormi și să te trezești liniștit. Meritați o relație caldă și sigură, în care prezența nu este o excepție norocoasă, ci o certitudine zilnică.
Foto: Freepik
