Auzim foarte des că suntem din ce în ce mai singuri, simțim foarte des că suntem din ce în ce mai singuri. Și nu suntem făcuți pentru asta.
Omul s- a dezvoltat în triburi, în comunități. Așa a progresat. Așa am progresat. Așa am supraviețuit. Așa ne am crescut copiii. Cu un trib alături. Vorba aceea atât de mult folosită, „it takes a village to raise a child”, are parcă mai mult sens ca niciodată. Pentru că am rămas fără trib. De la primele zile de viață la ultimele.
Da, mamele aveau depresie postnatală și pe vremuri. Doar că atunci erau în jurul lor alte mame, surori, mătuși, bunici, verișoare, vecine care să le ia copilul din brațe, să le facă de mâncare sau să le dea cu mătura în casă. Acum nu avem pe nimeni. Naștem și ajungem acasă cu un copil cu care nu prea știm ce să facem și chemăm să ne ajute o mamă sau o soacră cu care n-am mai locuit demult sau niciodată, cu care nu ne potrivim la decizii, care vor să ne ajute, dar o fac în casa noastră și ne schimbă rânduiala și suntem singure. La fel și copilul, nu mai trece prin zeci de îmbrățișări, nu mai vede zeci de zâmbete, sunt doar el și mama lui și, uneori, e foarte greu că e așa.
Apoi copilul începe să crească. Are nevoie de grupul lui, pe care nu îl mai are decât mediat de adulți. Locuri de joacă supravegheate. Creșe și grădinițe cu program și programă școlară. Unde aia e, te adaptezi, că altfel ești calificat ca prea sensibil sau prea timid sau prea gălăgios sau prea neastâmpărat.
Mamele îi aduc înapoi acasă după o zi întreagă în care au muncit și în care, adesea, n-au avut timp să mai respire și nu mai au răbdare, energie, chef să stea pur și simplu să se bucure de relația lor cu copilul. Da, și pe vremuri mamele munceau, dar de obicei o făceau doar acasă. Acum toată lumea e la program. Și copilul și tatăl și mama. Bunicii sunt departe, vin în vizite adesea tensionate, iar de verișori, mătuși sau vecini de stradă nu prea se mai pune problema.
Singurătate la pachet cu vină
Mamele sunt tot singure. Nu spun că doar ele sunt singure, dar acesta e subiectul meu acum, așa că despre asta vorbim și în continuare. Tribul a dispărut. Nu mai e la îndemână. Teama de boala copilului e uriașă. Ce fac dacă face febră peste noapte, că n-am cum să mi iau iar liber. De aia ajung mulți copii bolnavi la grădiniță. Pentru că nu există soluții. Apoi, copilul mai crește un pic și ajunge la școală. Nu mai e suficientă școala de lângă, e nevoie de școală bună. Părinții caută, fac mutații, calculează trasee. Uneori găsesc școli la o oră și ceva de casă. O oră și ceva dus, o oră și ceva întors în fiecare zi. Cu un copil în mașină abia trezit sau obosit mort după o zi de școală. Timp în care e nevoie să îl conții. Ajungi acasă, copilul nu prea are unde să iasă la joacă, dar energie mai are. Face dezordine în ordinea pe care abia reușisei să o faci. Te enervezi. Te simți ultima proastă și incapabilă. Mai zbieri la copil. N-are cine să-l ia din drumul tău și să-ți dea o pauză, deși ai avea mare nevoie, așa că mergi înainte. Îi dai telefonul. Te simți vinovată. Îi faci mâncare din congelături. Te simți vinovată. Țipi la el. Te simți vinovată. Țipi la soț. Te simți vinovată.
Singurătate la pachet cu teamă
Mai crește un pic. Stă mai mult pe telefon. Ți-e frică de TikTok. Nu îi place la școală. Te simți vinovată. Sigur n-ai făcut tu ceva bine dacă e așa. Faci scandal și vrei să îi iei telefonul. Pui restricții. Nu înțelegi că ei așa socializează. Copilul se închide în camera lui. Singur. Oricum nu știe prea clar cum e să aibă prieteni și îi e frică să se manifeste în public, că poate îl filmează cineva și-l pune pe TikTok. Tu rămăi și tu singură. N-ai cu cine să vorbești. Dacă o suni pe mama, zice că e vina ta. Poate mai ai o prietenă, dar nu vă potriviți deloc la program să vă dați timp pentru voi. Te simți din ce în ce mai vinovată. Vine evaluarea națională. Cauți meditatori. Iar ți-e frică. Își distruge viitorul, nu e în stare de nimic.
Ai tăi au îmbătrânit. Nu sunt bine și sunt singuri. Nu prea ai ce face, că n-ai cum să fii acolo, dar te simți vinovată. Estrogenul tău începe să scadă, ești și mai nervoasă, dacă asta e posibil.
La birou mhm, ai făcut de toate și nu-ți mai place nimic și ți-e frică să faci o schimbare sau o faci și e greu. În relație parcă nu mai știi nimic din ce se petrece. El te iubește, vrea să faceți sex în continuare, tu n-ai chef, că n-ai estrogen și oricum dormi prost, dacă mai pierzi timpul și cu asta, unde o să ajungi. Vă tot propuneți să faceți ceva. O schimbare. Să ieșiți mai mult. Doar că nu vă iese. Te simți vinovată. Ești foarte singură, dar deja nu mai știi să fii altfel. Orice scoatere din ritm te lasă cu restanțe. N-ai strâns rufele, n-ai călcat sau n-ai făcut mazăre. Peste tot citești cum să faci să fii bine cu tine. Ție nu-ți iese. E clar ceva în neregulă cu tine. Ai de toate și tot nu ești fericită. Pui în relația de cuplu tot ce nu mai ai în rest. Prieteni, ajutoare, vecini: te aștepti ca celălalt să poată să suplinească toate astea. Și nu poate. E normal. Te-au lovit adolescența, premenopauza, îmbătrânirea părinților, plafonarea în relație, plafonarea la job. Vine pandemia, vine războiul, vine AI-ul. Nu mai pare că ai soluții. Spre ce viitor să te uiți. Ești nervoasă, neatentă, te cerți cu toată lumea, ți se spune că e doar vina ta. Și ești din ce în ce mai convinsă că e așa.
Suntem singuri la un click distanță
Doar că ce nu ne spunem și ne e greu să înțelegem e că cel mai rău și mai dificil lucru în epoca conectării instantanee și a reacțiilor la secundă este fix că suntem singuri. Nu mai avem tribul. Nu mai avem comunitatea. Nu mai avem familia. Deși toate par să fie la un click distanță. Și e nevoie să ne adaptăm și să ne refacem altfel de conexiuni, iar asta nu e simplu. Ba dimpotrivă, e chiar complicat. O să ne adaptăm, cu siguranță, la asta. Avem o lume mai aproape de explorat și oameni care au aceleași nevoi ca și noi. Nu suntem singuri sau suntem cu toții singuri. E ceva foarte nou pentru noi toți. E OK să fie greu. E OK să nu știm cum și ce să facem. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine, cu mine, cu copilul tău. Doar suntem ușor confuzi într o lume pe care noi o schimbăm. Dar resurse avem, sunt pe acolo, prin noi, nevoia de conectare o avem, ne mai e necesar niște efort ca să punem din nou relațiile cu ceilalți printre priorități.
Foto: Freepik
