Cred că punctul de plecare este să înțelegem cât de importante sunt relațiile pentru oameni. Suntem ființe sociale: avem nevoie să fim văzuți, validați, ascultați. O bună parte din mecanismele care ne captează atenția – inclusiv cele din social media – exploatează această nevoie profund umană. Faptul că numele nostru rostit sau afișat ne determină instantaneu să ne întoarcem este dovada că dorința de a fi recunoscuți este impregnată în ființa noastră.
Mi-a venit în minte monstrul lui Frankenstein, blamat pentru tot ceea ce face, dar care în esență nu caută altceva decât să nu fie singur. Caută compania cuiva asemenea lui, pentru a fi înțeles – iar în mintea lui, așa arată fericirea. De aceea, primul lucru pe care cred că trebuie să îl facem este să tratăm cu seriozitate orice conversație pe care copiii o deschid despre prietenii. Să nu minimalizăm, să nu grăbim răspunsurile. Nu putem ști niciodată când întâlnim persoanele menite să ne rămână aproape. Poate că experiențele personale sunt diferite, dar în cazul meu, de exemplu, prieteniile din școala primară sunt încă vii și au traversat deja peste trei decenii.
Un altfel de societate
Ceea ce cândva se forma foarte natural – în fața blocului, în parc, în fața școlii – astăzi depinde mult de modul în care societatea s-a reorganizat. Copilul meu nu are un anturaj la bloc. Diferențele de vârstă dintre copii fac imposibilă apariția unor prietenii în acel spațiu. Iar copiii mei de la școală vin din zone diferite ale orașului, unii chiar din localități apropiate, prin urmare socializarea în afara orelor depinde de părinți. Și acesta este primul ajutor real pe care îl putem oferi: să le facilităm întâlnirile atunci când copilul rezonează cu cineva.
Apoi, vine partea cea mai grea pentru noi, părinții: să facem spațiu. Să îi lăsăm pe copii să testeze relațiile, să pună limite, să se certe, să repare, să piardă și să regăsească. Avem obiceiul să fim salvatori, arbitri, judecători, negociatori, pacificatori – și de multe ori intervenim înainte ca ei să experimenteze, să învețe și să își formeze propriile concluzii. Nu spun că nu trebuie să intervenim niciodată.
Ba da, însă cel mai potrivit este să o facem acasă, într-un spațiu sigur, fără judecată, punând întrebări care îi ajută pe cei mici să ajungă la propriul răspuns, nu să ne încăpățânăm să-l accepte pe cel izvorât din judecata sau experiența personală.
Un proces bazat pe experiență
Abilitățile de relaționare nu se învață din teorie, ci din relații reale. Să nu ne alegem prietenii după vârsta pe care o au copiii și nici după preferințele lor. Relațiile pe care noi le avem – cu prietenii noștri, cu familiile apropiate – creează natural contexte în care copiii învață: că nu toți oamenii ne plac, că nu oricine ne devine prieten, că putem să spunem „nu” fără a răni, că respectul este datorat indiferent de simpatie și că prieteniile se construiesc, nu se garantează. Aceste lecții timpurii sunt baza selecției sănătoase de mai târziu.
Și apoi vine adolescența – etapa în care anturajul cântărește uneori mai mult decât părinții. Dacă până atunci copilul a exersat limite, empatie, respect, încredere în sine și capacitatea de a spune „nu”, va căuta prietenii în care se simte bine, nu doar acceptat. Dacă însă nevoia de apartenență e mai puternică decât stima de sine, copilul va încerca să aparțină oricum și cu orice preț. De aceea, investiția în prietenii sănătoase nu începe la liceu, ci cu mult înainte, în situațiile de zi cu zi, în toate micile întâlniri care par nesemnificative nouă, dar sunt fundamentale pentru ei.
Rolul nostru nu este să găsim prieteni pentru copii, ci să îi ajutăm să devină genul de oameni lângă care ceilalți își doresc să fie: autentici, calzi, respectuoși, cu limite sănătoase și cu disponibilitatea de a repara atunci când greșesc. Prietenia nu este un premiu de primit, ci o legătură de construit. Iar atunci când îi învățăm să pună cărămidă peste cărămidă în relațiile lor și avem răbdare să îi privim crescând, nu le oferim doar prieteni. Le oferim un sentiment de apartenență, de valoare și un loc în lume.
Și, în final, cred că răspunsul apare firesc: îi sprijinim pe copii să își facă prieteni fiind atenți la ei, fiind prezenți cu ei și ajutându-i să se formeze frumos — să fie ei înșiși varianta prietenului pe care și-l doresc. Nu prin perfecțiune, ci prin valori: respect, empatie, grijă față de ceilalți. Îi ajutăm să își construiască o stimă de sine care nu depinde de părerea celorlalți, ci se naște din sentimentul interior că sunt suficienți așa cum sunt. Le cultivăm umorul — nu ca instrument de a fi plăcuți cu orice preț, ci și ca resursă de supraviețuire emoțională prin micile și marile furtuni ale vieții.
Îi lăsăm să experimenteze, chiar și atunci când ne e greu, ca să simtă pe pielea lor imprevizibilitatea relațiilor și să înțeleagă, pas cu pas, că nu pot controla niciodată cine sunt ceilalți, ci doar cine sunt ei în relație cu ceilalți. Îi învățăm că prietenia nu este garantată, dar poate fi construită. Că uneori se pierde și se repară, iar alteori se pierde și atât. Și că e în regulă.
Iar în tot acest proces, poate cel mai important este să știe că nu sunt singuri. Că, indiferent cine rămâne și cine pleacă din jurul lor, există o relație indestructibilă: cea cu noi. Noi suntem fortăreața la care se întorc, locul în care se pot adăposti, plânge, râde, vindeca și sărbători. Atâta timp cât știu că au aici siguranță, vor merge în lume cu mult curaj și, inevitabil, își vor găsi oamenii lor. Căci, vorba românească spune, „fiecare sac își are peticul lui”.
