Mi-a trecut pe la ureche o întrebare: De ce e sănătos să-ți mai lași copilul să se descurce și singur? Mi s-a părut că întrebarea vorbește de la sine, pentru că, în realitate, acel mai arată cât de greu este să lași copilul să devină autonom față de tine, părintele.
La lucruri practice, părintele mai cedează – că și el se mai satură de legat șireturi și optează pentru arici, de încheiat nasturi și cumpără direct cu fermoar.
Partea cu adevărat grea ține de impulsul părinților de a-i proteja pe copii de orice emoție dificilă: frustrare, tristețe, furie.
Dacă întrebăm un părinte ce-și dorește pentru copil, invariabil va spune: să fie sănătos și fericit. Și acesta este țelul. Intențiile sunt bune – dar știm și noi că și drumul spre iad e pavat cu ele.
Mie-mi plac mult analogiile, iar când întrebarea de mai sus a fost urmată de: Dar ce au de câștigat când îi mai lași să-și ducă și propriile mici bătălii?, m-am împiedicat iar de un cuvânt – de data aceasta de „mici” – că, bat-o vina, apare mereu nevoia asta de control! Apoi mi-a venit în minte una dintre comparațiile mele preferate: mersul.
Mersul e greu
Copilul cade, se lovește, se pune mereu în pericol. Dar avem convingerea că toate acestea sunt utile și necesare.
Știm că dacă-l ducem în brațe, mușchii nu doar că nu se dezvoltă, ci se atrofiază. Așa că, deși stăm cu inima în gât, nu-l ținem în brațe până la majorat. Suntem acolo, lângă el, dar îi dăm spațiu. Ne bucurăm de fiecare pas, lăudăm efortul și perseverența și, deși am vrea să-l protejăm cu totul, ne dorim din tot sufletul să fie pe picioarele lui. Fizic, da. Dar cum rămâne cu echilibrul emoțional?
Creșterea emoțională
De ce suntem atât de speriați de un handicap fizic, însă acceptăm atât de ușor ideea unui handicap emoțional? De ce nu-i lăsăm, și în emoții, să învețe „să meargă”? Să simtă, să cadă, să se ridice, să plângă, să se supere și să se regăsească?
Aunci când ferești copilul de orice disconfort, s-ar putea să-l înveți, fără să vrei, că nu e capabil să-l ducă. Că frustrarea e prea grea, că furia trebuie evitată, că tristețea e semn că ceva nu e în regulă și trebuie alungată, înlocuită cu gânduri vesele. Că e bine ca atenția să fie redirecționată din interior, de la trăire, spre exterior. Spre a te ține ocupat, spre ceva care să te facă să uiți, să nu simți. Și nu e așa. Trăirea emoțiilor ne face vii și ne dă acea abilitate rară și prețioasă: autoreglarea.
Când copilul simte că poate să se supere, dar totuși să nu strige, că poate fi trist fără să se prăbușească, că poate cere ajutor fără să se rușineze, atunci începe să-și construiască reziliența.
Iar reziliența nu se învață din teorie, din „uite, așa se face” sau din povești moralizatoare. Se învață ca mersul – prin experiență. Din aceste bătălii învață să distingă între ce poate și ce nu poate controla, învață că nu poate controla ce vine către el, ci doar cum reacționează, cum răspunde.
Neajutorarea învățată apare atunci când mesajul constant este: nu poți fără mine. Iar copilul îl interiorizează. Și va ajunge să creadă că, dacă părintele îi duce toate bătăliile, înseamnă că el nu are cu ce lupta.
Așadar, data viitoare când îți vine să „rezolvi” tu problema, să legi șiretul, să spui lasă că vorbesc eu cu doamna, întreabă-te: Pe termen lung, îl ajut sau îl limitez?
Pentru că, uneori, cel mai mare dar pe care îl poți face unui copil nu este să-l scapi de greutăți, ci să-i arăți că are în el tot ce-i trebuie ca să le ducă. Iar tu ești acolo. Lângă el. Nu în locul lui.
Foto: Freepik
