Există momente în care mâncăm fără să ne fie, propriu-zis, foame. Le recunoaștem ușor după ce trec, ba uneori chiar în timp ce mâncăm, și totuși gestul se repetă. Nu din lipsă de voință și nici pentru că n-am ști ce ar fi „corect” să facem, ci pentru că mâncarea ajunge, în anumite contexte, să răspundă la o altă nevoie decât cea fiziologică.
Am fost obișnuiți să credem că foamea este un semnal simplu și clar: apare când stomacul e gol și dispare când mâncăm suficient. În realitate, lucrurile sunt mai nuanțate. Există o foame reală, o nevoie sănătoasă de combustibil a corpului și există o foame care ține de oboseală, de tensiune, de nevoia de pauză sau de confort emoțional. Între ele nu există o delimirare fermă, ci mai degrabă o zonă gri în care cele două se amestecă.
De multe ori, înainte să mâncăm „fără foame”, apare o stare greu de definit. Nu e neapărat foame, dar nici nu e liniște. Poate fi o oboseală difuză, o iritare ușoară sau senzația că ziua a fost prea plină ori, dimpotrivă, prea goală sau lipsită de bucurie. În astfel de momente, mâncarea devine soluția rapidă: nu pentru stomac, ci pentru a face lucrurile să se simtă puțin mai suportabile.
Mâncatul emoțional
Mâncarea e accesibilă și la îndemână. Funcționează rapid, nu cere explicații, e la o ușă de frigider distanță. Și, Doamne, pentru câteva minute, ce bine se simte când calmează sau distrage atenția, suficient cât să treacă momentul dificil! Problema nu este acest gest în sine, ci felul în care ajungem să ne judecăm pentru el și să transformăm un răspuns firesc într-o sursă de vinovăție.
Mâncatul emoțional este adesea tratat ca un obicei prost, ceva de eliminat sau de corectat. Privit mai atent, însă, este un limbaj. Un mod prin care corpul și mintea încearcă să spună ceva atunci când nu există alte canale disponibile sau când nu știm exact ce ne lipsește. De multe ori, nici nu ne dăm seama ce anume încercăm să compensăm.
Relația cu mâncarea nu este ceva ce trebuie reparat, ci ceva ce se reglează în timp. O relație bună cu mâncarea nu înseamnă să mănânci impecabil sau să faci mereu alegerile considerate corecte. Înseamnă, mai degrabă, să mănânci fără luptă și negocieri continue cu tine și fără senzația obositoare că ești, de fiecare dată, în neregulă.
Obiceiuri mult mai vechi
Felul în care mâncăm se construiește devreme. Învățăm din copilărie ce înseamnă să fim sătui, ce merită recompensat, ce trebuie terminat din farfurie și ce nu se aruncă. Mai târziu, peste aceste învățări se așază reguli, diete, mesaje culturale despre control și disciplină. Toate acestea modelează relația cu mâncarea mult dincolo de nevoile reale ale corpului.
În timp, ajungem să mâncăm nu doar ca să ne fie bine, ci și ca să respectăm așteptări, să ne conformăm sau să evităm critica. De aceea, pentru mulți oameni, mâncarea vine la pachet cu tensiune, calcule și vinovăție, nu cu plăcere sau simplitate. Relația cu mâncarea ajunge astfel să reflecte relația mai largă cu propriul corp și cu ideea de control.
Foamea emoțională nu o exclude pe cea fizică. Un corp obosit, dezechilibrat sau privat de mese suficiente va cere mai mult, inclusiv sub formă de alimente care oferă rapid confort. Atunci când sărim mese, mâncăm pe fugă sau ignorăm constant senzația de sațietate, corpul învață că trebuie să se descurce singur, iar asta duce, de multe ori, la episoade greu de controlat.
Meniul zilei: mâncare + vină
În acest context, nici restricțiile, nici remușcările nu ajută. Ele nu fac decât să adauge un strat nou de tensiune peste unul deja existent. În schimb, ajută ritmul: mese relativ previzibile, suficiente, fără presiunea de a face totul perfect. Un corp care știe că va primi hrană nu mai intră în alertă și nu mai simte nevoia să recupereze.
De multe ori, înainte de mâncare există o nevoie simplă, dar ignorată: nevoia de odihnă. Să ieși puțin din ritm, să lași lucrurile să se așeze, să te oprești pentru câteva minute. Alteori e nevoie de contact, de a vorbi cu cineva sau, dimpotrivă, de a nu mai vorbi cu nimeni și de a fi lăsat în pace.
Poate că, în multe dintre momentele în care mâncăm fără să ne fie real foame, nu e vorba despre mâncare.
De cele mai multe e vorba despre oboseală, despre tristețe sau epuizare, despre nevoia de dragoste sau lipsa unor spații de respiro în viața de zi cu zi. Mâncarea nu este dușmanul și nici soluția universală, ci doar una dintre formele prin care încercăm să avem grijă de noi atunci când nu avem altele la îndemână.
Dacă începem să privim aceste gesturi cu mai multă curiozitate și mai puțină agresivitate, ceva se schimbă. Nu imediat și nu spectaculos, dar suficient cât să iasă din cercul vinovăției. Relația cu mâncarea se poate așeza, la fel ca multe alte lucruri importante, încet și în ritmul propriu.
Nu e un proces liniar și nu are un punct final clar. Sunt perioade în care mâncăm emoțional mai mult și perioade bune, în care lucrurile curg mai simplu. Diferența o face felul în care ne raportăm la aceste momente: dacă le transformăm în motive de auto-critică sau le folosim ca semnale care ne spun ceva despre noi.
Poate că, în acest moment, nu e nevoie să schimbi ce mănânci. Poate e nevoie să schimbi felul în care te privești atunci când mănânci. De aici, de cele mai multe ori, ajustările vin de la sine, fără forțare și fără luptă.
Foto: Freepik
