„Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici…” – așa vedea copilăria Ion Creangă, cu toată imaginația, bucuria și libertatea ei. Copilul aleargă, strunește calul, cade, se ridică, se supără, se împacă, trăiește cu toată ființa o lume pe care doar el o vede și o simte. Așa era Creangă la vârsta cea fericită. Și, parafrazându-l, așa cred că ar trebui să fie toți copiii, de când e lumea asta și cât va fi pământul – măcar să zică cine ce-o zice.
Doar că realitatea noastră e puțin diferită.
Trăim într-o lume în care titluri precum „Cum să evadăm din rutina zilnică”, „9 strategii pentru a ieși din rutină”, „Rutina este plictisitoare” ne ating direct. Apasă pe o rană a adultului care simte că nu mai trăiește viața din plin. Și, exact peste această vulnerabilitate, se suprapune vocea copilului care spune: Mami, mă plictisesc! Uneori continuă: La școală e plictisitor.
Iar noi gândim imediat că sigur nu sunt suficiente momente de mișcare, sigur nu sunt jocuri interactive, că resursele sunt învechite și „nu sunt pe interesul copilului”. Apoi ne uităm la noi, la timpul puțin pe care îl oferim, și ne lăsăm copleșiți de vină.
Ne grăbim atunci să umplem timpul copilului cu opționale „ca să-i descoperim interesele”, cu petreceri de copii la final de week-end, cu cățărat, călărie, activități peste activități. Iar când pe site-uri de parenting apar titluri precum “Copii ocupați, părinți fericiți. Planuri pentru un weekend reușit”, simțim chiar că ceea ce facem este corect. Ca într-o goană continuă, ajungem să-i transmitem copilului, fără să ne dăm seama, că a avea timp neocupat este nefiresc.
Rămâne tot mai puțin timp pentru jocul liber – acel joc născut din plictiseală, curiozitate și tatonare, însoțit de descoperire. O să mă întorc la jocul liber mai târziu. Pentru că plictiseala pe care încercăm să o alungăm e, de multe ori, locul din care se naște ceva viu – iar tocmai de aceea, jocul liber nu ar trebui lăsat la întâmplare, ci așezat intenționat în rutina zilnică a copilului.
Regulile dau siguranță și încredere
Rutina nu înseamnă rigiditate. Înseamnă un cadru sigur, în care copilul poate explora, se poate plictisi, poate crea și poate crește. Iar acest cadru sigur nu se construiește doar din orare și repetiții, ci mai ales din relație.
Tocmai de aceea, modul în care comunicăm regulile este la fel de important ca regulile în sine. Un mare minus al generației actuale este dificultatea de a rămâne în contact cu persoana care vorbește: copiii privesc în altă parte, își ocupă mâinile, fac mai multe lucruri deodată. Nu pentru că nu pot altfel, ci pentru că așa au fost obișnuiți. Copiii nu învață atenția din explicații, ci din modelare. Ne aplecăm la nivelul lor, liniștim mânuțele, așteptăm contactul vizual și abia apoi vorbim. Nu transmitem reguli din mers, nu corectăm din spate, nu grăbim mesajul. Conectarea precede regula, iar felul în care suntem prezenți devine, pentru copil, primul limbaj al respectului.
Psihologii Edward Deci și Richard Ryan, care au formulat teoria autodeterminării, vorbesc despre trei nevoi psihologice de bază:
- siguranță (autonomie),
- competență,
- relaționare.
Rutina le susține pe toate trei, chiar dacă nu ne dăm mereu seama.
Rutina împlinește nevoia de siguranță, pentru că oferă predictibilitate. Când copilul știe ce urmează, lumea devine mai ușor de înțeles și de gestionat, iar această siguranță nu funcționează izolat, ci se leagă profund de celelalte nevoi fundamentale ale copilului.
Copilul se simte în control și își dezvoltă sentimentul de competență. Cunoaște provocările care vin, știe la ce să se aștepte și are șansa să se simtă capabil. De aceea, o rutină sănătoasă include somnul cu oră relativ constantă și ritual predictibil, dimineți așezate, mese regulate, dar și un timp clar pentru activități cognitive. Nu „când apucăm” și nu „pentru că trebuie”, ci pentru că exercițiul și repetiția sunt fundația învățării. Așa învățăm să vorbim, să mergem, să ne legăm șireturile – și tot așa se formează și deprinderile cognitive.
Regulile ajută învățarea
În acest cadru, temele și sarcinile nu mai apar haotic, aduse de monstrul numit școală / învățătoare / sistem învechit, dând totul peste cap, ci își găsesc locul într-un sistem care susține creșterea copilului. Forma lor se poate schimba, se poate adapta sau completa, dar cadrul rămâne stabil. Toate acestea construiesc sentimentul de competență: știu ce am de făcut și pot, fără ca viața copilului să devină rigidă sau mecanică. În același timp, rutina creează un cadru stabil de relaționare, în care copilul știe că adulții sunt previzibili, prezenți și de încredere. Rutina de seară – acel timp de discuție, reflecție și liniște – îl ajută să integreze trăirile zilei și să se simtă văzut și acceptat așa cum este.
În plus, plictiseala nu este ceva de evitat. Din contră: plictiseala este combustibilul principal al creativității. Este spațiul din care copilul descoperă ce îi place să facă cu timpul lui, cu mâinile lui, cu mintea lui. De aceea, jocul liber – zilnic, fără obiectiv și fără adult-dirijor – nu este un bonus, ci o nevoie reală. Este răspunsul la acel impuls interior pe care copilul nu știe încă să-l exprime în cuvinte. E păcat să acoperim această mică voce interioară încercând să ghicim nevoile, în loc să lăsăm loc pentru ele.
Libertatea copilului nu se opune limitelor, ci se sprijină pe ele.
Când vine vorba de reguli, poate că nu avem nevoie de multe, ci de principii clare și valori trăite consecvent.
Somnul și mesele nu sunt negociabile, pentru că țin de nevoi fiziologice de bază. Nu pentru control, ci pentru protecție.
Expunerea la ecrane are nevoie de limite ferme, indiferent de ce „are toată lumea”, pentru că nu ne putem aștepta ca un copil să se autoregleze singur în fața lor. Adultul are acest rol.
Respectul nu este negociabil: față de sine, față de ceilalți și față de obiecte, care reprezintă, în esență, timp petrecut de părinți departe de familie. Nu se tolerează jigniri, agresivitate sau lipsă de limite, iar aici intervenția adultului trebuie să fie calmă și consecventă.
Nevoia de competență se hrănește și din responsabilități zilnice, adaptate vârstei, introduse nu ca pedeapsă, ci ca apartenență: contezi, ești parte din familie. Iar baza tuturor relațiilor rămâne adevărul. Așa că, uneori, în spatele lui „mami, mă plictisesc” se află, de fapt, un alt mesaj: mami, am nevoie de reguli.
Așa că eu cred că, atunci când apare vinovăția – acea responsabilitate care ne împinge să umplem, să reparăm, să facem mai mult – merită să ne oprim puțin și să ne ascultăm vocea interioară. De cele mai multe ori, ea nu strigă. Doar șoptește un adevăr pe care îl știm deja: rutina nu fură bucuria copilăriei. O face posibilă. Iar copiii nu cer evadare, ci siguranță. Siguranța că cineva ține cadrul, ca ei să poată fi liberi înăuntrul lui.
Foto: Freepik
