Există o categorie de părinți care, în relație cu fiii și fiicele lor adulte, par să aibă toate motivele să fie în armonie, mulțumiți de modul în care plămada din trupul și mintea lor a dat rod și a ajuns să-și croiască drum prin lume și printre oameni. Și, cu toate astea, să fie prinși în furtunile frustrării.
Că fiul sau fiica nu îi mai ascultă, că nu mai ține cont de ceea ce cred ei când este vorba despre educarea prichindeilor lor, că nu îi mai vizitează mai de des, că nu îi sună de două-trei-patru ori pe zi să îi întrebe ce mai fac, că nu i-au consultat când l-au ales pe X să le fie iubit, că au cotit spre alte studii decât cele pe care și le-au dorit ei și pentru care i-au meditat ani și ani, că și-au luat zborul într-un mod care pare nerecunoscător pentru toate sacrificiile pe care ei, mama și tata, le-au făcut pentru a-i crește și că se simt singuri, odată ce cuibul a rămas gol.
Și asta în pofida faptului că fiul sau fiica are o viață cât de cât împlinită, o familie, o carieră, hobby-uri, nu întru totul la adăpost de provocările vieții, dar cu sens pentru el/ea.
Și oare cum este posibil paradoxul ăsta? Am un copil adult sănătos, care încearcă să se facă mare la nivel de responsabilizare față de viața lui, pe care nu îmi vine să îl las să-și trăiască viața așa cum poate cu moștenirea pe care a primit-o. Cum de încerc să-l privez de șansa ca, la un moment dat, să meargă pe calea sinelui lui. Indiferent care o fi aia și, mai ales, indiferent de perspectiva mea asupra ei, după principiul- dacă pe el/ea îl/o întregește, îl/o face să se simtă viu în corpul și mintea lui/ei, eu nu pot decât să-i las loc să se diferențieze de așteptările mele.
Un răspuns complicat
Răspunsul nu este simplu și are legătură cu ițele condiționării transgeneraționale. Deficitul narcisic al părintelui setează premisele cursei șoarecelui relaționării dintre el și fiul/fiica lui adult(ă). Și ce o fi însemnând asta?
Dacă părintele meu poartă „haina” dureroasă a unor nevoi de conectare și de îngrijire care nu au fost întâmpinate optim de mediul matern și patern al primilor săi ani de viață, cu atât sunt mai multe șanse să încerce să-și compenseze/ aline prin mine golul de atunci și să mă îndatoreze cu formele de sacrificiu pe care bunicii mei nu le-au făcut pentru el, dar pe care și-a imaginat că, oferindu-mi-le, le va primi mai târziu de la mine, într-o inversare de raport părinte-copil care devine sursa celei mai teribile forme de procustare relațională.
Și ce-ar fi mai nimerit decât câteva exemple care să aducă în prim-plan practic referințele teoretice de mai sus? Personajele nu sunt reale, dar ilustrează mult prea des întâlnite.
Claudiu are 43 de ani, iar mama îl sună înainte de serviciu să-l întrebe ce a mâncat la dejun. Îi spune că este firav și că nu trebuie să se îmbolnăvească, spre disperarea soției, care remarcă încercarea mamei lui de a insinua că ea nu are grijă de el așa cum numai o mamă poate:
-Și ce ai păpat azi dimineață, fiule? Ce a pregătit Diana pentru tine?
- Ce a pregătit și pentru grădiniță pentru Andrei (fiul lor)! Un sandviș cu o felie de șuncă, avocado, castraveți și roșii.
- Păi doar atât? O o să-ți ajungă ție atâtea ore la serviciu? De ce nu și-a făcut timp să pregătească ceva mai consistent! Vai, fiule! Eu nu înțeleg femeile din ziua de azi! Pe vremea mea…
Adela așteaptă să fie sunată de două ori pe zi de fiica ei de 52 de ani și se sperie și o culpabilizează dacă se întâmplă să nu poată să-și facă norma de interacțiuni telefonice zilnice:
- Ce știi tu, mamă, cum e să ajungi la vârsta mea să te doară toate și să fii singură, să nu-i pese nimănui de tine. Tu habar n-ai! Dar o să vezi tu cum o să fie când n-oi mai fi eu! O să ajungi și tu acolo! Că acum încă te țin puterile și lumea pare a ta!
Ana-Luiza își ia de multe ori, pe nepusă masă, zile libere de la lucru în momentele în care mama ei o alertează de parcă ar avea probleme de sănătate care nu suportă niciun fel de amânare. Pe de altă parte, mama refuză să ia cu strictețe tratamentele recomandate de medici. Ana-Luiza are senzația că pentru mama ei nu contează ce simte, în definitiv nu mai este nici ea la prima tinerețe și îi este uneori greu la serviciu și în relația cu soțul ei, dar mama ei îi amintește frecvent că o dezamăgește, ca fiică, pentru că nu-i dedică și mai mult timp.
Dragoș își amintește cât de greu i-a fost când, revenind în cuibul matern la vârsta de 7 ani (a fost crescut până atunci de bunicii materni), cel pe care îl considera tatăl lui bun i-a strecurat:
- Tu nu ești fiul meu. Te țin din milă!
La bătrânețe, tatăl adoptiv, ajuns în spital, l-a chemat pe Dragoș să-l ajute:
- Eu nu te am decât pe tine și te-am crescut cu tot dragul. Nu mă poți lăsa de izbeliște.
Crenguța nu este de acord cu modul în care fiica ei de 33 de ani înțelege să o educe pe Dora, o fetiță șatenă cu ochii verzi și zulufi de păpușă. I se pare că prea ține de reguli absurde și pune limite inutile. Îi strecoară dulciuri Dorei de fiecare dată când Mara nu este prin preajmă, o lasă să se uite la desene de câte ori vrea când este la ea în vizită: ce mare brânză? E copil, prea te îngrijorezi. Mara este prinsă în conflictul dintre „am nevoie de sprijin pentru creșterea fiicei mele” și „mama mea desconsideră modul în care îmi cresc fiica”.
Vica este la polul opus al Adelei. Ea crede că Maria o răsfață pe Alexia, fiica ei, și nu prididește să le scoată ochii atât și fiicei, cât și nepoatei. Maria încearcă inutil să-i atragă atenția mamei asupra faptului că nu observă decât greșeli și trage la colțul răspunderii orice abatere, cât de mică, de la conduite considerate corecte de mama sa.
“Oamenii imaturi emoțional (în cazul nostru unii părinți) nu-și pot regla de unii singuri stima de sine și stabilitatea emoțională. Au nevoie ca alții să-i țină pe linia de plutire, prin faptul că-i tratează într-un anume fel. Pentru a obține acest lucru, se comportă în moduri care-i determină pe ceilalți să se simtă răspunzători de fericirea lor.” (op.cit, p.34)
Aș mai adăuga o așteptare insațiabilă de atenție, de îngrijire și de valorizare, pe care niciun copil devenit adult nu o poate umple, pentru că sursa durerii este în altă parte, în relația cu mamele și tații lor.
Și, dacă ar fi să traducem cu un fel de șarjă amuzantă ceea ce părinții din exemplele de mai sus ar vrea să spună, dar nu sunt conștienți de natura cererii lor, ivită dintr-o suferință de copil, e adevărat, interacțiunile neaoșe ar suna cam așa:
Pentru Claudiu, ceea ce mama lui ar fi vrut să-i spună:
„Eu sunt singura care știe și poate avea grijă de tine. Nicio altă femeie nu poate să fie atât de dedicată ție și am nevoie ca tu să știi și să apreciezi asta și să rămâi lângă mine. Nu voi permite nimănui să-mi ia locul! Pentru tine mi-am sacrificat viața!”
Pentru Ana-Luiza, ceea ce mama ar fi vrut să-i spună:
„M-am chinuit foarte mult să te cresc, mi-a fost greu, iar copilă fiind, nu am primit atenția și îngrijirea maternă de care aveam nevoie. Îți cer ție să fii mama pe care n-am avut-o în pruncia mea.”
Tatăl adoptiv al lui Dragoș:
„Nu m-am simțit iubit de mama mea și apoi de soția mea, mama ta. Am fost mereu nesigur dacă m-a ales pe mine ca să te poată crește pe tine sau pentru că, într-adevăr, mă plăcea. Te-am crescut, chiar dacă nu ai fost fiul meu și ea nu m-a iubit, prin urmare îmi ești dator pentru timpul în care ți-am fost alături și mă aștept să-l răscumperi prin a avea grijă de mine la bătrânețe”.
Crenguța (simțindu-se vinovată pentru tot timpul de apropiere pe care nu l-a putut petrece cu fiica ei, încearcă să obțină simpatia nepoatei, făcându-i toate nazurile):
„Vezi, Dora, în definitiv bunica este inocentă și bună și nu vrea să te vadă suferind. Mama ta este Cotoroanța și noi ne putem ascunde de ea și de pretențiile ei”.
În ceea ce o privește pe Vica, a mâncat pedepse pe pâine când era mică și este și foarte frustrată în relația cu partenerul ei, la fel de critic. Ea nu a avut parte de vreo formă de îngăduință și asta crede că a crescut-o om, cum ar vrea să fie și fiica și nepoata ei. Altfel, ar fi nevoie să-și reconsidere toată viața și să-i întoarcă sensul pe dos pentru a-i descoperi adevărul neiubirii din adâncuri, ceea ce e ce cu atât mai greu cu cât înaintăm în vârstă.
Prin urmare, maturitatea emoțională nu este garantată de anii pe care fiecare dintre noi îi adună. Și doar când ne căznim să înțelegem cum ne-a fost nouă în copilărie vom reuși să ne eliberăm propriii copii de durerile noastre.
Foto: Freepik
