Acum câțiva ani, auzeam des că trebuie să fiu recunoscătoare, că asta e calea spre pace, liniște și abundență. Mental, înțelegeam cum funcționează practica recunoștinței, dar nu reușeam să simt sau să mă țin de exerciții sau jurnale de recunoștință. Și acum se vorbește mult despre recunoștință, mai ales în perioada sărbătorilor.
Să scriem zilnic 3 lucruri pentru care mulțumim, să ne concentrăm pe partea plină a paharului și totul va fi bine. Dar ce se întâmplă când privești acea foaie de hârtie, scrii cuvintele și, totuși, în interior nu simți absolut nimic?
Experiența mea cu această trăire e contradictorie: pe de o parte, am observat mulți oameni care predică recunoștința, dar nu o practică cu adevărat. Pe de altă parte, am observat alți oameni care au creat și instrumente pentru a fi recunoscător, dar nu toate funcționează, iar unii spun că o trăiesc autentic. Mie mi-a fost greu să trăiesc asta, așa că am început să îmi pun întrebări și să caut.
Nu știam cum să o identific în paletarul de emoții zilnice prin care treceam. Cum apare recunoștința? Este ea un dar pe care doar anumite persoane îl pot simți? E ceva în neregulă cu mine dacă eu nu o simt? Cum se simte, de fapt?
Nu este nimic în neregulă cu tine dacă acum nu poți simți recunoștință. Pur și simplu, recunoștința nu este un exercițiu de voință sau un task pe care îl poți bifa într-o agendă. Și am descoperit asta abia după ce am reușit să simt recunoștință natural, fără niciun exercițiu sau jurnal de recunoștință, după câțiva ani în care am lucrat constant cu mine în terapii și am reușit să ies din starea de a trăi mereu în alertă, în frică și în evitarea unor probleme sau relații.
Foarte mulți oameni execută aceste exerciții mecanic, scriu cuvintele pe foaie, dar în interiorul lor nu se produce nicio schimbare emoțională reală.
Am auzit de multe ori că recunoștința este o alegere, că ține doar de noi să o simțim, dacă ne propunem asta. Că putem fi recunoscători indiferent de ce se întâmplă în interiorul nostru. Doar că, în realitate, lucrurile nu sunt chiar așa simple. Din perspectiva psihologiei și a felului în care funcționează corpul nostru, recunoștința autentică nu apare pentru că ne forțăm să o simțim, ci vine natural atunci când sistemul nostru nervos se află într-o stare de siguranță.
Ce este, de fapt, recunoștința și ce ne împiedică să o simțim
Recunoștința înseamnă să poți vedea ceva bun în viața ta și să trăiești prezent/ă cu acel lucru, fără să îți fugă mintea imediat la griji despre viitor sau la regrete din trecut. Este capacitatea de a observa și de a sta, măcar puțin, cu binele care există deja și de a mulțumi pentru el. Din punct de vedere al creierului, asta nu este posibil în fiecare clipă.
Recunoștința apare mai ușor atunci când sistemul tău nervos este într-o stare de siguranță, de relaxare, în care nu simți că trebuie să te aperi sau să fii în alertă.
Când, în schimb, mintea este mereu ocupată, când ești pe fugă, când eviți anumite emoții sau duci în tine tensiuni nerezolvate, devine foarte greu să simți recunoștință. Nu pentru că nu vrei sau pentru că e ceva în neregulă cu tine, ci pentru că, pur și simplu, corpul tău și mintea ta sunt blocate într-o stare în care nu poate accesa ușor stările de bine.
Adevărul nepopular despre recunoștință este acesta: nu poți simți recunoștință autentică dacă ești într-o fugă constantă de tine. Recunoștința este o emoție a momentului prezent și a siguranței.
Când mintea este mereu ocupată să facă ceva, ea evită, în esență, să fie aici și acum. Este o formă de fugă, de multe ori inconștientă, de lucruri pe care nu vrem să le simțim: disconfort, anxietate, tristețe sau acel sentiment de gol. Ca să poți simți recunoștință, ai nevoie de puțin spațiu și liniște interioară. Dacă mintea ta este ocupată tot timpul să te distragă sau să evite anumite emoții, nu mai rămâne loc să observi lucrurile bune, un moment de liniște, un gest frumos, ceva simplu din jurul tău. Pentru mintea noastră, evitarea disconfortului vine pe primul loc. Abia după aceea apare spațiul în care putem simți și aprecia binele.
Atunci când duci cu tine lucruri nerezolvate (relații din trecut, răni emoționale, furie sau rușine pe care le-ai ținut în tine), o parte din creierul tău rămâne mereu în alertă. Ca și cum ar căuta constant ce ar putea merge prost. În starea asta de tensiune și atenție la pericol, devine foarte greu să te deschizi, să fii vulnerabil/ă, să te relaxezi cu adevărat. Iar recunoștința, ca să fie simțită cu adevărat, are nevoie exact de asta: de deschidere. De un moment în care lași puțin garda jos. Dacă ții armura sus tot timpul, ca să te protejezi, e normal să nu ajungă până la tine nici emoțiile plăcute. Nu pentru că nu există, ci pentru că nu au pe unde să intre.
Atunci când se depun eforturi pentru a nu simți durerea, teama sau furia legată de problemele reale din viață, se amorțește implicit și capacitatea de a simți entuziasmul, bucuria și aprecierea. Nu putem bloca selectiv emoțiile.
Iar când sistemul tău nervos este deja obosit, tensionat sau copleșit, să te forțezi să fii recunoscător/oare nu ajută. Adică încerci să te convingi să te simți bine, chiar dacă în interiorul tău nu este deloc așa. Iar treaba aceasta te face să te simți și mai departe de tine pentru că, în loc să apară echilibrul, apare vinovăția. Începi să îți spui: „dar am atâtea lucruri bune în viață, de ce nu pot să simt recunoștință?”, „ce e în neregulă cu mine?”. Și, fără să îți dai seama, te judeci și adâncești și mai mult prăpastia dintre cum te simți cu adevărat și cum crezi că ar trebui să te simți. Recunoștința e ca o plantă: nu crește într-un teren plin de buruieni, tensiune și grabă. Are nevoie de spațiu, de liniște, de un „sol” pregătit. Altfel, oricât ai încerca, nu are unde să prindă rădăcini.
Cum se construiește spațiul pentru recunoștința autentică
Dacă recunoștința nu apare cu ușurință și este blocată de o minte mereu ocupată sau în evitare, soluția nu este să încerci mai multe tehnici ca să produci emoții pozitive. Soluția este, mai degrabă, să vezi și să înlături ceea ce stă în cale. Să cureți parbrizul prin care vezi drumul.
Un proces real și eficient nu înseamnă să adaugi mai multe tehnici, ci să te întorci, pas cu pas, către tine:
1. Oprește-te și fii prezent/ă la tine
Primul pas este să te oprești din a face constant ceva. Să lași deoparte, măcar pentru puțin timp, distragerile, telefonul, zgomotul, ocupația continuă și să stai. Chiar dacă la început apar disconfort, neliniște, gânduri, poate chiar anxietate. Asta nu înseamnă că faci ceva greșit, înseamnă că începi, în sfârșit, să simți ce era deja acolo.
– Ce apare în interiorul tău când iei o pauză?
– De ce fugi, de fapt, când simți nevoia să fii ocupat/ă constant?
2. Acceptă unde ești acum
Fără să te judeci, fără „ar trebui să fiu altfel”. Doar să vezi lucrurile așa cum sunt: poate ești obosit/ă, poate ești copleșit/ă, poate eviți anumite lucruri. Și e OK orice punct în care ești acum. Pentru că nu poți schimba ceva ce nu recunoști și accepți.
– Cum te simți cu adevărat acum?
– Ce eviți în perioada asta?
– Ce ai de acceptat pentru a putea schimba?
3. Uită-te la ce e în profunzimea ta
De multe ori, ceea ce vezi la suprafață (amânare, agitație, oboseală) este doar un simptom. Sub ele sunt lucruri mai vechi: emoții neexprimate, tipare, răni, relații care te-au marcat. Aici încep, de fapt, munca reală și conștientizările.
– Ce se repetă în viața ta și nu înțelegi de ce?
– Ce emoții eviți cel mai des?
– Ce parte din tine nu a avut spațiu să fie văzută sau auzită?
4. Reglează-ți corpul, nu doar mintea
Nu totul se rezolvă din gândire. Corpul tău are nevoie să simtă că este în siguranță. Asta înseamnă: pauză, respirație, mișcare, odihnă, relații în care te simți în siguranță, ajutor specializat. Abia atunci începe să se schimbe ceva cu adevărat.
– Ce faci zilnic și te menține în tensiune?
– Când te simți cu adevărat în siguranță?
– Ce te ajută, să te simți în siguranță?
Recunoștința apare ca un efect secundar al reglării interioare atunci când sistemul tău nervos se liniștește, când corpul nu mai este în alertă și când apare un spațiu de siguranță. Când nu mai ești în fugă constantă, când nu mai eviți ceea ce simți și când începi să fii prezent/ă la ce se întâmplă în interiorul tău. Din acel loc, aprecierea nu mai trebuie căutată. Se simte natural.
Foto: Freepik
