Mi-am dat seama că există, în fiecare zi, mici momente în care mintea și corpul încep să se simtă în siguranță.
Înainte, credeam că relaxarea vine în weekend-uri, în vacanță sau după o conversație cu sens, cu o prietenă foarte apropiată. De fapt, mintea noastră are nevoie de mici „vacanțe” zilnice, care o ajută să rămână funcțională. Am fost surprinsă să le observ la mine însămi și la cei dragi, din jurul meu.
Pauzele acestea pot dura câteva minute și setează un cadru de siguranță. De exemplu, am o stare bună dimineața, când pun apă la fiert pentru cafeaua la ibric și aprind lumina mică din bucătărie. Niciodată nu aprind lumina rece, de deasupra blatului, care mă face să mă gândesc la gătit și la ce mai am de făcut. O aprind pe cea galbenă, dinspre hol, care schimbă puțin atmosfera și face apartamentul să pară mai liniștit decât este de fapt.
În timp ce apa se încălzește, mângâi câinele și simt că ziua se așază deja în matca ei. Iau din dulap aceeași cană a mea, veche, torn cafeaua, pun un pic de lapte și mă uit câteva minute pe geam. Nu se vede nimic spectaculos, același peisaj cu mașini parcate înghesuit, un vecin care vine cu o pâine sub braț. O femeie care vorbește la telefon și gesticulează singură pe trotuar, părinți care merg grăbiți spre școală, de mână cu copiii. Bucureștiul obișnuit.
Și totuși, scenariul repetitiv este cel care mă liniștește.
Mult timp nu am băgat de seamă aceste ritualuri mici, involuntare, ci le-am luat doar ca pe niște obiceiuri fără importanță. Lucruri pe care le faci pentru că așa te-ai obișnuit. Dar în ultimii ani am început să citesc tot mai mult despre felul în care creierul caută predictibilitate mai degrabă decât fericire sau entuziasm. Predictibilitatea este semnul că lumea e, măcar pentru moment, sub control.
De ce ne atașăm de ritualuri fără să ne dăm seama
Poate de asta ne atașăm atât de tare de anumite gesturi. Eu, de exemplu, am un hanorac larg pe care îl pun pe mine imediat ce intru în casă. Nu are nimic special și sigur nu e fotogenic, dar corpul meu asociază probabil materialul acela cu ideea că ziua s-a terminat. Cunosc oameni care nu pot adormi dacă rămân vase în chiuvetă și alții care schimbă lenjeria fix duminică seara, ca și cum mirosul acela de curat ar pune puțină ordine și în săptămâna care urmează. Iar faza cu serialele revăzute de trei ori cred că are mai puțin legătură cu serialul și mai mult cu liniștea pe care o simți când știi deja ce urmează.
Mi-am dat seama cât de importante sunt lucrurile astea mici într-o perioadă în care eram foarte obosită și aveam impresia că nu mai pot procesa nimic nou. Nu voiam muzică nouă, filme noi, oameni noi, nici măcar magazine noi.
Voiam aceleași locuri, aceleași gusturi, aceeași rutină de seară. Și m-am simțit puțin vinovată pentru asta, de parcă îmbătrânisem brusc. Unde e femeia curioasă, aventuroasă, care putea face bagajul pentru Vama Veche în 30 de minute și de unde a apărut femeia care refuză să facă aprovizionarea de la alt hipermarket decât cel pe care îl știe deja cu ochii închiși?
Organismul uman nu funcționează ca social media. Nu are nevoie permanent de stimulare și reinventare, de noi descoperiri sau de noi creme pentru față. Uneori, are nevoie doar să coboare puțin garda și poate face asta când e într-un mediu familiar și predictibil.
Cred că mulți oameni trăiesc astăzi cu un sistem nervos obosit, fără să își dea seama. Funcționează, merg la muncă, răspund la mesaje, ies în oraș, dar sunt într-o stare aproape continuă de alertă. Și atunci, nu e deloc întâmplător că ne liniștesc lucrurile banale: lumina caldă dintr-o bucătărie, sunetul mașinii de spălat, supa care fierbe, mirosul de cafea dimineața sau faptul că te bagi în pat după ce ai schimbat așternuturile.
Am o prietenă care, indiferent cât de haotică îi e ziua, își face seara ceai într-un ibric mic cumpărat dintr-un târg din Brașov. Nu folosește altul niciodată. Alta își spală părul doar duminica și spune că momentul acela îi dă senzația că „se resetează”. Iar mama avea un obicei care mă enerva îngrozitor când eram mică: aerisea toată casa înainte de culcare, chiar și iarna. Acum mă surprind făcând exact același lucru.
Cred că fiecare om are câteva gesturi prin care încearcă, fără să realizeze, să își regleze lumea interioară.
Liniștea nu vine cu surle și trâmbițe
Spre deosebire de bunicii noștri, noi am prins o perioadă care glorifică schimbarea permanentă. Totul trebuie optimizat, îmbunătățit, accelerat. Dacă nu faci ceva nou, parcă stagnezi. Dacă repeți aceleași lucruri, pare că „nu evoluezi”. Și atunci, ajungem să privim confortul cu puțină rușine, ca și cum ar fi un defect.
Poate de asta oamenii spun imediat „am îmbătrânit” când îi bucură o pătură moale, un aspirator bun sau faptul că au terminat curățenia și miroase frumos în casă. Dar, sincer, nu cred că e despre îmbătrânire. Cred că e despre nevoia de siguranță, despre mintea și corpul nostru, care caută locuri și gesturi în care pot, măcar pentru puțin timp, să se relaxeze.
Și poate că maturitatea vine și cu această revelație: începi să înțelegi ce îți face bine cu adevărat, nu ce dă bine în ochii lumii sau pe social media. Nu tot ce trăim trebuie să devină „conținut” interesant.
De fapt, mult mai importante sunt lucrurile mici, care chiar îți liniștesc mintea.
Pentru cineva poate fi drumul până la piață, sâmbătă dimineața. Pentru altcineva, radioul pornit în bucătărie. Pentru mine, uneori, e pur și simplu momentul din seară, când fac duș, mă schimb în pijamale și se face liniște în casă. Există o pace foarte specială în senzația că nu îți mai cere nimeni nimic pentru câteva ore.
Poate că de asta ne emoționează atât de tare anumite locuri care semnifică, pentru noi, liniște și siguranță. Tocmai ele ne dau senzație că nu este nevoie să fim permanent în alertă. Vindecarea nu arată spectaculos, ci seamănă mai degrabă cu lumina caldă din bucătărie. Cu cana veche și cu simplul gest de a-ți atârna poșeta în cuier. Cu senzația că ai ajuns, în sfârșit, acasă.
Foto: Freepik
