Ca s-o spunem pe șleau, se întâmplă, în unele cazuri, ca începutul anului școlar să nu fie acel început magic la care visam. Înainte de a ne duce spre copil, e important să privim în noi: ce frici, ce neliniști ne încearcă? Experiența noastră ne definește și, oricât ne-am dori să fim părinți conștienți, știm că realitatea lor nu este a noastră. Și totuși, stomacul ni se strânge ghem și ne simțim ca un arc.
Privește-te cu atenție
Observă-ți corpul. Copilul tău asta face instinctiv, fiind la vârsta la care este încă strâns legat de tine și somatizează ceea ce tu blochezi. Emoțiile apar întâi în senzații: nod în gât, stomac strâns, respirație sacadată. Pune nume acestor stări și acceptă-le: „Acum simt teamă, e normal.” Îi poți spune asta copilului și apoi să-i arăți, să-i modelezi: „Am un nod în gât. Cred că a mai rămas acolo un ‘te iubesc și o să-mi fie tare dor de tine’. Dă-mi o mare îmbrățișare să mă încarce până termini tu orele!”
Are nevoie să învețe de la tine. Câteva respirații adânci, lente, făcute împreună, cu atenția pe aerul care intră și iese pentru a elibera roiul de fluturi, pot liniști mintea și corpul. „Hai să eliberăm fluturii de teamă din stomac” poate deveni un joc simplu, dar puternic, care îi rămâne ca instrument și pentru alte momente tensionate.
Mintea noastră de părinți proiectează scenarii de pierdere, dar realitatea este că despărțirea e temporară și copilul este în siguranță. Știm asta la nivel cognitiv, dar important este să o simțim cu adevărat. O rutină scurtă, simplă și respectată cu consecvență îl ajută pe copil să o interiorizeze și să trăiască momentul în siguranță. De aceea, nu prelungiți despărțirea mai mult decât este nevoie. O îmbrățișare, o vorbă caldă și un „ne revedem după ore” sunt suficiente. Dacă rămâneți prea mult în preajmă, cu mâna ridicată până în ultima clipă, nu mai sunteți ancora care îi dă curaj să pășească spre nou, ci cea care îl ține pe loc.
Normalizează-ți trăirile. Mulți părinți trec prin același carusel emoțional, iar faptul că simți anxietate nu înseamnă că faci ceva greșit, ci că îți pasă. Poți să-i spui copilului: „După o vară în care am stat atât de mult timp împreună, îmi este și mie greu să te las acum.” În felul acesta, înțelege că nu e singur în emoțiile lui. Și, la fel ca el, și tu ai nevoie de o ancoră pozitivă: un gând simplu rostit cu voce tare – „Acest pas te ajută să crești.”
Dacă emoțiile devin copleșitoare, caută sprijin. Poate fi un prieten, un alt părinte, un specialist. Și copilul are nevoie de același lucru – să știe că nu merge singur spre clasă, ci că are un partener de drum. Chiar și un coleg cu care să facă împreună câțiva pași până în clasă poate schimba totul.
Dă valoare contextului
De multe ori credem că refuzul de a merge la școală se leagă doar de prezent, dar uneori rădăcina este în trecut. Poate că i-am spus copilului că școala va fi ușoară, iar acum el descoperă că efortul de a-și face prieteni sau de a învăța ceva nou nu e chiar simplu.
În unele culturi asiatice, atunci când cineva se mută într-un loc nou, duce vecinilor daruri simple de mâncare – o turtă de orez, un pachet de dulciuri – nu pentru valoarea lor, ci pentru semnificația pe care o poartă: „Vreau să fiu bine primit. Îmi doresc să ne cunoaștem.”
Și mă întreb, oare nu e la fel și pentru copii? Ei intră într-o clasă nouă și așteaptă să fie descoperiți, să fie chemați în joc. Dar, la fel ca în acele obiceiuri, o mică punte oferită de ei poate face minuni.
Încurajează-ți copilul să ducă o jucărie preferată pe care s-o arate colegilor, un joc simplu de jucat împreună sau chiar o gustare de împărțit la pauză. Aceste gesturi nu sunt doar începuturi de prietenii, ci semne ale deschiderii, ale dorinței de a face parte din comunitate. Așa se leagă relațiile – din gesturi mici, dar pline de sens.
Iar dacă tu ești împăcat și simți că această nouă experiență nu te zdruncină, folosește asta ca resursă. Poți fi pentru copil un model de gestionare a emoțiilor, oferindu-i din liniștea și încrederea ta. Verbalizează tu pentru el ceea ce poate nu știe încă să pună în cuvinte: „Îți e teamă pentru că e ceva nou, dar eu am încredere că vei reuși.” Împărtășește-i experiențele care te-au ajutat să privești școala cu încredere și arată-i prin atitudinea ta că emoțiile sunt firești, dar pot fi purtate cu seninătate.
Amintește-i cum s-a adaptat la grădiniță sau în ciclul primar, cât timp i-a luat să își facă primul prieten într-un mediu nou, fie el chiar și parcul sau o activitate extrașcolară. Reamintește-i că adaptarea necesită timp, iar nerăbdarea nu ajută, ba uneori devine ea însăși o frână. Când copilul înțelege că procesul e firesc și că a mai trecut prin el cu succes, prinde încredere și răbdare.
Și, poate cel mai important, nu uita că profesorul este partenerul tău în această etapă. Spune-i ce observi acasă și ascultă ce vede la școală. Dincolo de manuale și lecții, profesorul are misiunea de a crea un mediu sigur și de a-i ajuta pe copii să își găsească locul. Când părinții și profesorii lucrează împreună, copilul prinde curaj.
Școala nu începe cu zâmbete continue, ci cu pași mici, cu emoții firești și cu răbdare. Important este ca cel mic să simtă că nu e singur și că are în jurul lui o comunitate care îl susține. Pentru fiecare lacrimă de început, există o reușită care îl va face mai puternic.
Foto: Freepik
