Un mesaj lăsat în „seen”, un coleg care răspunde la salut mai rece, o invitație la cafea care nu te include. De multe ori, este suficient atât pentru ca mintea noastră să înceapă să construiască o poveste în care, aproape inevitabil, noi suntem deopotrivă problema și victima.
Dar, oare, comportamentul celorlalți spune întotdeauna ceva despre noi? Sau am putea învăța să privim oamenii și din afara propriei povești?
Am lucrat timp de două luni cu o femeie tânără care venea la aproape fiecare întâlnire cu câte o „rană” nouă. De cele mai multe ori, erau lucruri pe care, privite din afară, le-am numi „incidente banale”.
O colegă îi răspunsese sec la mailul despre un proiect comun. Șefa trecuse pe lângă biroul ei fără să o salute, doar a dat din cap. Sora ei nu o sunase într-un weekend, deși de obicei o făcea. Soțul fusese tăcut la cină. O prietenă ieșise la cafea cu altcineva și ea aflase dintr-o poză de pe Instagram. Și așa mai departe.
Luate separat, niciuna dintre aceste întâmplări nu părea să fie gravă. Pentru ea, însă, aveau ceva în comun: toate vorbeau despre cât de importantă sau iubită este și îi creau un disconfort real.
Colega era, oare, supărată pe ea? Șefa nu o aprecia sau se gândea să o dea afară? De ce o evita sora? Ce avea soțul să-i reproșeze? De ce, până și prietena ei, prefera să iasă la cafea cu altcineva?
Ceea ce mie îmi părea o înșiruire de întâmplări mărunte, în lumea ei interioară se transforma într-un comportament îndreptat împotriva sa. Și se simțea deopotrivă obositor și dureros.
Pentru că, atunci când interpretezi lumea astfel, intri într-o stare permanentă de vigilență. Citești tonuri, analizezi absențe, recitești mesaje, observi cine te-a salutat și cine nu, cine a dat inimioară și cine doar like, cine a răspuns după zece minute și cine după cinci ore. Practic, în loc să trăiești o relație, o investighezi și accepți să te definești prin ceea ce crezi că sunt ochii celorlalți.
Povestea pe care ne-o facem fără să avem toate informațiile
Într-una dintre întâlnirile noastre, mi-a povestit că o colegă cu care se înțelegea bine devenise brusc foarte rece.
„Sigur am făcut ceva.”
Am întrebat-o:
„Ce anume?”
Nu știa.
„Ți-a spus că e supărată pe tine?”
Nu.
„A existat vreun conflict?”
Nu.
„Atunci ce știm, de fapt?”
Am ajuns la acest răspuns: „știm că astăzi a fost mai tăcută”.
Restul era poveste. Sigur că e posibil să fi fost supărată pe ea. Dar la fel de bine putea să fi dormit prost. Să se fi certat dimineață cu partenerul sau să aibă copilul răcit. Să fi primit o veste proastă, să o doară capul, să aibă probleme cu banii. Sau pur și simplu să fie o zi din aceea în care n-ai chef de nimeni și de nimic.
Atunci a descoperit clienta mea că poate separa două lucruri pe care ea le amesteca aproape automat: ce se întâmplase și ce credea ea că înseamnă ceea ce se întâmplase. Diferența pare mică, însă în realitate, schimbă felul în care trăim printre oameni.
Totul pare să fie despre noi, dar nu e
În dezvoltarea personală și în psihologie există un concept potrivit pentru ceea ce se întâmpla aici: personalizarea. Este tendința de a interpreta lucrurile care se petrec în jurul nostru ca având legătură cu noi, chiar și atunci când nu avem suficiente informații ca sp tragem această concluzie.
Cineva nu ne răspunde la salut și primul gând este: „Am spus ceva greșit”. Un coleg intră într-o ședință vizibil iritat și ne întrebăm dacă are o problemă cu noi. Un prieten refuză o invitație și mintea traduce repede: „Nu mai vrea să petreacă timp cu mine”.
Interesant este că personalizarea poate semăna cu empatia - suntem foarte atenți la tonul celuilalt, la expresia feței, la schimbările lui de dispoziție - dar îi lipsește o piesă esențială: perspectiva. Îl observăm pe celălalt, dar continuăm să-l interpretăm prin noi.
Un exercițiu util este ceea ce se numește schimbarea perspectivei: să ieșim pentru câteva clipe din propria poziție și să încercăm să vedem situația din locul celuilalt. Nu pentru a-i ghici gândurile, deși ce bine ar fi să putem, ci tocmai pentru a admite că nu avem, de fapt, nicio idee despre ce se întâmplă în mintea celuilalt.
În loc de „De ce se poartă așa cu mine?”, întrebarea devine: „Ce alte explicații ar putea exista pentru comportamentul lui?”
Uneori vom descoperi că problema chiar ne privește și atunci putem avea o conversație despre ea. Alteori vom descoperi ceva mult mai eliberator: nu tot ce se întâmplă în jurul nostru este un mesaj despre noi.
Nu suntem personajul principal în viețile celorlalți
Dacă cineva este distant, presupun că este distant cu mine. Dacă nu răspunde la salut, mă întreb ce i-am făcut. Dacă două persoane vorbesc în șoaptă când intru într-o încăpere, mi se pare că vorbesc despre mine.
Ceea ce mintea umană tinde să omită este că fiecare om pe care îl întâlnim este personajul principal într-o poveste despre care noi știm foarte puțin.
Colega care pare iritată nu a început să existe când a intrat în birou. Soțul care ia cina în tăcere nu și-a petrecut ziua într-o cameră albă, așteptând să apari tu ca să poată fi supărat. Prietena care n-a răspuns la mesaj are, în cele câteva ore dintre mesajul tău și răspunsul ei, o viață întreagă despre care poate nu știi nimic. Și chiar dacă putem înțelege toate astea rațional, din punct de vedere emoțional, uităm foarte ușor.
Empatia poate fi și o formă de libertate
Când vorbim despre empatie, ne gândim de obicei la bunătate, compasiune sau capacitatea de a înțelege suferința altuia.
Dar empatia mai poate face ceva pentru noi: ne poate elibera de obligația de a fi cauza tuturor lucrurilor și, în special, a tuturor problemelor.
În lucrul cu această clientă, am început să exersăm tocmai schimbarea perspectivei. Am înlocuit: „De ce se poartă așa cu mine?”cu „Ce s-ar putea întâmpla cu omul acesta?” Este o schimbare care deschide o fereastră largă spre alte perspective.
Dintr-odată, pe lângă sensibilitățile mele, trecutul meu și frica de respingere, în calcul intră un om diferit de mine, crescut într-o altă familie, cu alte experiențe, alte răni, alte griji, alte mecanisme de apărare și despre a cărui zi eu nu știu absolut nimic.
Asta nu înseamnă să inventăm scuze pentru orice comportament și nici să acceptăm lipsa de respect spunându-ne la nesfârșit, ori de câte ori cineva ne apasă „butoanele”, „ lasă, sigur are și el probleme”.
Empatia fără obiectivitate ne poate face să tolerăm prea mult. Dar obiectivitatea fără empatie ne poate face să vedem atacuri acolo unde există doar oameni obosiți sau preocupați de propriile vieți. De aceea avem nevoie de amândouă.
Ce știu și ce presupun?
Unul dintre exercițiile pe care le-am folosit a fost foarte simplu și se poate face de fiecare dată când luăm lucrurile prea personal.
Luăm o foaie, o împărțim în două tabele: 1) CE ȘTIU și 2) CE PRESUPUN
„Nu mi-a răspuns la mesaj de șase ore” poate intra la ce știu.
„Este supărată pe mine” intră la ce presupun.
„Șeful mi-a cerut să refac prezentarea” este fapt.
„Crede că sunt incompetentă” este interpretare.
„Prietenii mei s-au întâlnit fără mine” este ceva ce s-a întâmplat.
„Nu mă mai vor în grup” este una dintre poveștile posibile despre acel lucru.
Exercițiul nu are rolul de a ne convinge că totul este minunat. Uneori presupunerea se dovedește adevărată. Oamenii chiar se supără pe noi. Uneori ne exclud, alteori ne critică și da, se întâmplă ca relațiile să se răcească. Dar există o diferență enormă între a afla acest lucru și a-l decide singur, înainte să avem informațiile.
Nu reacționăm doar la prezent
Pe măsură ce am lucrat împreună, a devenit evident că reacțiile clientei mele nu se născuseră la biroul unde lucra acum.
Avea o sensibilitate veche la critică și respingere. Învățase, cu mult timp în urmă, să observe rapid schimbările de dispoziție ale oamenilor din jur. Pentru ea, „să citească încăperea” fusese cândva util. Dar acum, în prezent, nu sensibilitatea aceasta îi punea bețe în roate și o făcea să nu aibă încredere în ea însăși. După o vreme, însă, am observat schimbarea de care avea atât de multă nevoie.
„Colega mea a fost distantă azi și primul meu gând a fost că am făcut eu ceva. Dar apoi mi-am zis: stai puțin. Asta e doar prima mea explicație.”
Nu a devenit indiferentă, dar a învățat să nu creadă automat prima poveste pe care i-o spune mintea. Iar acum, când simte că cineva o pune la colț, o respinge sau are ceva cu ea, în loc să înceapă procesul interior cu martori și pledoarii, își pune trei întrebări:
„Ce știu cu adevărat?”, „Ce presupun?” și „ce altceva s-ar putea întâmpla aici?”
Sunt întrebările care ne aduc aminte că oamenii din jurul nostru nu sunt personaje secundare în povestea noastră, ci că au propriile povești.
Foto: Magnific
