Acum, că a trecut valul de emoție de la Evaluarea Națională, hai să ne amintim că mulți copii nu se luptă doar cu matematica sau limba română când se pregătesc pentru un examen. Din păcate, se luptă și cu vocea din mintea lor, care le spune că nu sunt suficient de buni.
Povestea de mai jos este inspirată din situații pe care mulți părinți și adolescenți le trăiesc în perioada Evaluării Naționale. Am înlocuit numele personajului și unele detalii pentru a-i proteja confidențialitatea, dar mi-am dorit să creionez un tipar important cu care mă întâlnesc în consilierea pentru dezvoltare personală, în lucrul cu elevii.
Mama lui L. m-a sunat într-o după-amiază să-mi povestească despre băiatul ei de clasa a VIII-a, care urma să susțină Evaluarea Națională peste câteva săptămâni. Era panicată pentru că, în ciuda meditațiilor, L. nu reușea să se mai concentreze la învățat și se simțea descurajat, înfrânt înainte ca măcar să fi încercat.
„Nu știu ce să mă mai fac cu el”, mi-a spus mama lui. „Stă la birou, își face program, merge la meditații. Dar dacă nu îi iese un exercițiu, închide caietul și spune că este prea prost ca să intre la liceul pe care și-l dorește. Parcă nici nu mai are rost să încerce.”
Am mai întâlnit de-a lungul timpului copii în etapa examenelor. Iar acesta, de la final de clasa a VIII-a, e mai special pentru că îi prinde la o vârstă la care sunt încă destul de fragili. Unii au emoții, alții se tem de examen, alții de dezamăgirea părinților. Dar există o categorie care mă preocupă în mod special: copiii care nu se mai îndoiesc de ei, ci transformă gândul că nu sunt suficient de buni într-o definiție despre ei înșiși. Mi se strânge inima când îi aud.
La prima noastră întâlnire, L. nu a simțit nevoia să vorbească despre formule, despre gramatică sau despre cât de greu i se pare examenul. Mi-a spus doar atât: „Eu cred că sunt mai prost.” Nu a spus-o ca să mă impresioneze sau ca să-mi atragă atenția, mi s-a părut că a rostit cuvintele cu resemnare și acceptare, așa cum ai putea spune, dacă ai 1 metru 50, că ești prea scund să ajungi să joci baschet în Liga Campionilor.
Doar că situația lui L. nu era deloc așa, nu exista nimic evident care să susțină concluzia radicală la care ajunsese. Notele lui erau în regulă, copilul părea muncitor și isteț. De aici am tras concluzia că problema lui L. nu era materia, ci felul în care ajunsese să se privească pe el însuși, într-o perioadă în care e clar că emoțiile, oboseala și presiunea apasă butoanele cele mai nesuferite și mai periculoase.
L-am întrebat de unde știe că este prost. A ridicat din umeri: „Simplu, nu-mi ies exercițiile.” „Niciunul?” S-a oprit câteva secunde. „Păi unele-mi ies. Dar nu-mi ies toate”. „Atunci de ce spui «sunt prost» și nu «câteodată mă încurc la exercițiile mai grele»?”
A căzut pe gânduri. Și secundele acelea de liniște în care copilul începe să-și privească propriile gânduri dintr-o altă perspectivă sunt cele mai importante. Pe măsură ce am discutat, am descoperit că această convingere nu apăruse peste noapte, ci s-a construit treptat, pe măsură ce se compara cu colegii (în special cei de la meditațiile de la matematică). Unii terminau testele mai repede, luau note mai mari, acasă simțea emoțiile părinților și teama că-i va dezamăgi îl bloca.
Încet, încet, mintea lui L. a făcut asocierea între dificultatea unui exercițiu și „sunt prost”. Odată ce ideea asta s-a instalat, L. a început să caute dovezi că este adevărată, pentru că așa funcționăm noi, oamenii. Dacă L. rezolva nouă exerciții și greșea unul, acela era singurul care conta. Dacă profesorul îl felicita pentru progres, considera că o face doar ca să îl încurajeze („din milă”).
Noi, adulții, facem exact același lucru uneori. Atunci când credem despre noi că nu suntem suficient de buni, observăm aproape exclusiv situațiile care ne confirmă această credință și le ignorăm pe toate celelalte. Copiii nu sunt diferiți. Ba mai mult, în cazul lor, aceste convingeri prind rădăcini mult mai repede.
În această situație, nu ar fi folosit la nimic să îi spun că este inteligent sau că va lua cu siguranță o notă bună pentru că a învățat. Nu l-ar fi convins, doar ar fi văzut în mine omul la care părinții lui au apelat ca să-și atingă scopul: nota bună la Evaluare. Și L. s-ar fi simțit și mai singur, și mai puțin înțeles.
În schimb, am încercat să-l ajut să devină curios în legătură cu propriile sale gânduri.
„Dacă cel mai bun prieten al tău ar greși exact același exercițiu, i-ai spune că este prost?” „Normal că nu.” „Dar ce i-ai spune?” „Să mai încerce o dată.”
Atunci l-am întrebat ceva care a schimbat direcția discuției.
„De ce îi vorbești celui mai bun prieten cu mai multă blândețe decât îți vorbești ție?”
L. nu mi-a răspuns, doar a ridicat din umeri, însă cred că întrebarea aceea a rămas cu el. În următoarele întâlniri, am folosit un instrument foarte simplu, pe care îl recomand nu doar copiilor și adolescenților, ci oricărui om, de orice vârstă: Jurnalul reușitelor.
Pe un caiet nou, care nu are treabă cu temele, formulele sau comentariile, l-am rugat pe L. să noteze în fiecare seară, înainte de culcare, răspunsul la trei întrebări:
Ce am reușit astăzi?
Ce mi-a ieșit mai bine decât ieri?
Ce am învățat dintr-o greșeală?
Prima reacție a fost: „Nu prea am ce să scriu.”
I-am spus că nu căutăm victorii spectaculoase, note de 10 sau cine știe ce alte performanțe, căutăm doar să vedem împreună dacă există progres. De exemplu:
Am stat încă zece minute la un exercițiu înainte să renunț.
Am avut curaj să spun că nu înțeleg și proful de mate mi-a explicat încă o dată.
Am înțeles o problemă pe care săptămâna trecută nu o puteam rezolva.
La ședința următoare, jurnalul avea deja mai multe pagini pentru că L. începuse să observe ceva ce până atunci nu vedea: evoluția. Și momentul cel mai important, din punctul meu de vedere, a fost atunci când L. a înlocuit gândul „sunt prost” cu altul: „Cred că eu, de fapt, mă sperii foarte tare când nu îmi iese ceva din prima.”
Asta înseamnă că un copil a început să facă diferența dintre ceea ce este el însuși și ceea ce i se întâmplă. Jurnalul Reușitelor, pe cât e de simplu, pe atât e de util. Funcționează fiindcă schimbă direcția în care privește creierul nostru. În loc să caute doar dovezi ale eșecului, începe să observe și pașii mici, efortul, perseverența, lucrurile pe care ieri nu le puteam face și astăzi ne ies puțin mai bine.
Iar încrederea în sine așa se construiește: punem reflectorul pe ce ne-a ieșit, învățăm din ce nu ne-a ieșit și, chiar dacă repartizarea la licee e o competiție cu ceilalți, tu poți să fii, azi, doar mai bun decât tine, ieri.
Evaluarea Națională este un examen important, iar lui L. pare că i-a deschis ușa pe care și-o dorea. Dar, dincolo de nota finală, cred că lecția despre sine îl va însoți mult după ce va termina liceul și facultatea: greșeala nu spune că ești „prost”, ci spune că ești un om care învață. Iar asta chiar i-ai putea spune și unui prieten, nu-i așa?
Foto: Freepik
