Mănăstirea unde ne cuibărim în retragerile periodice din Kathmandu are un mic restaurant pentru oaspeții pensiunii. Câteva mese înăuntru, câteva afară, umbrele, iarbă, flori, în contrast cu praful atotstăpânitor al capitalei nepaleze. Dacă locuiești în mănăstire, poți vedea, diminețile sau la prânz, câte un călugăr de rang mare, la o cafea cu adepți, studenți, căutători. Că e maestrul de ceremonii, că e directorul de studii... Între ei, un european, evident, întotdeauna înconjurat de admiratori, majoritatea vorbitori de franceză.
Este Matthieu Ricard. Fost cercetător în microbiologie la institutul Pasteur din Franța, acum călugăr budist, fotograf pasionat și coordonator al Fundației mănăstirii, care ajută oameni necăjiți. Niciodată nu l-am văzut încruntat, totdeauna pare încântat de ceea ce i se întâmplă, zâmbește mereu. Acum doi ani l-am prins de ziua mea în grădină și am împărțit o felie de tort. E o prezență care, pur și simplu, te faci să te simți bine, fără niciun motiv aparent.
Dacă îl cauți mai adânc, dai de el și de speech-urile și cărțile lui despre fericire. I s-a mai atribuit și titlul de cel mai fericit om din lume. Pentru cei interesați, puteți vedea mostre pe YouTube.
Perspectiva pe care o propune este rezultatul tipului special de antrenament al minții pe care îl practică budiștii. Dalai Lama a petrecut două zile explicând un text pe acest subiect (să ne înțelegem, erau nouă strofe cu totul). Este o schimbare de paradigmă pe care o poți vedea cel mai bine în felul în care acest intelectual, occidental în esență, s-a reprogramat.
Cel mai surprinzător este că, la cererea unuia dintre grupurile cu care merg acolo an de an, am obținut o audiență. Este o conversație de învățare, de o oră, pe care maestrul ți-o oferă și care se răsplătește cu o donație. Ne-am întâlnit cu Matthieu în chilia lui, dominată de o bibliotecă serioasă în toate limbile Pământului. De altfel, el vorbește fluent tibetana și a servit drept traducător pentru maestrul fondator al mănăstirii, Dilgo Khyentse Rinpoche (și acela, o figură în felul lui).
Nu ne-a îngăduit salutul cuvenit maestrului. Ne-a strâns mâna, în stil european, și ne-a invitat la o conversație neformală. Am vorbit despre prima lui carte – la noi este publicată la Humanitas: Călugăr și filosof - și despre cum a venit în România la lansarea acesteia. Mă gândeam câte locuri interesante nu a văzut și am întrebat dacă nu ar vrea să revină. Mi-a răspuns, cu o privire limpede, dar resemnată, că singurul drum pe care îl mai are de făcut este retragerea finală în Himalaya. Am realizat brusc, că este extrem de bolnav, deși nivelul de vioiciune și conversație nu îl trăda, dar pielea se îngălbenise și burtica avea o formă care vorbea despre ce suferință are. Mi s-a strâns inima și m-am gândit mult cum cineva care are o boală terminată poate fi așa de vesel.
Asta era înainte de pandemie.
Ulterior, l-am reîntâlnit pe Matthieu. An de an. A slăbit, burtica lui hepatică s-a retras, singurul lucru de care a avut nevoie a fost un aparat auditiv, pe care îl văd purtându-l de doi ani. În martie, în grupul nostru era o doamnă care îl admiră de mult. Îl văd venind spre grădina restaurantului și îi spun: „uite-l pe Matthieu”. Avea cartea lui în română în valiză. I-am spus să se ducă să o ia, să meargă să îl salute și să îi ceară un autograf. El a întâmpinat-o cu o bunăvoință curioasă, deși era limpede că fusese invitat de o grupă de francezi, a stat un pic de vorbă cu ea și ne-a returnat-o, în al șaptelea cer, cu autograful la pachet.
Și m-am întrebat ce fel de disciplină interioară e aia care îți permite să depășești o boală considerată incurabilă de medicina occidentală, să îți păstrezi nivelul de energie și să emani, indiferent de ce se întâmplă cu tine, atâta Bucurie încât să îi poți contamina și pe ceilalți. Apoi, în secret, am gândit: Ce grozav ar fi să pot și eu face asta.
Lecția nu e grea, dar necesită o disciplină serioasă în relația ta cu mintea. Noi credem că bucuria e rezultatul unor cauze și condiții. Ei au învățat să o cultive.
Dalai Lama numea prototipul uman avansat o ființă nepretențioasă, prietenoasă și adaptabilă.
Nu poți să ajungi așa dacă nu faci pace cu ce ți se întâmplă și nu încetezi să alergi după ținte false. Pentru că, așa cum oamenii ăștia care sunt îmbrăcați cu o pânză vișinie și mănâncă două mese pe zi pot să zâmbească larg, poți și tu, fără niciun motiv exterior. E doar o chestie de antrenament.
Dacă vrei să afli mai mult, aruncă o privire prin cărțile scrise de Matthieu. Urmărește-i contemplările de pe Instagram, căci omul e conectat. Și de acolo reiese cea mai importantă lecție de Bucurie: că ea e contextuală. Că e important să fie ceilalți bine, ca tu să fii bine. Și că este extrem, dar extrem de multă treabă de făcut în sensul ăsta. Iar treaba începe cu tine și cultivarea acestei stări bune. Să te oprești, conștient, la situațiile care conțin Binele: poate macii înfloriți pe un spațiu verde de care nu s-a sinchisit nimeni. Poate păsările care au cântat de dimineață, sau ploaia măruntă de toamnă. Poate faptul că fiecare dimineață în care te trezești e o nouă șansă la o nouă zi, ca și cum te-ai naște din nou.
După aceea, e și mai simplu: repetă până înveți, repetă până când îți iese în majoritatea timpului, repetă până devii o prezență care inspiră. Abia atunci înțelegi că ți-ai făcut treaba.
Dacă vrei să descoperi cum poți cultiva mai multă liniște, claritate și bucurie în viața de zi cu zi și să transformi meditația într-o practică reală de reconectare cu tine, te poți înscrie la cursul online „Seri de Meditație: relaxare, introspecție, inspirație”, susținut de Andreea Ionescu la Fundația Calea Victoriei. Facilitator, coach și trainer, Andreea și-a construit experiența dincolo de sala de curs: călătorește anual în Jungla Amazoniană pentru programe de reconstrucție personală și organizează retrageri de meditație în mănăstirile budiste din Nepal, aducând în întâlnirile sale practici și perspective culese din aceste experiențe.
Foto: arhiva personală
