La 35 de kilometri de București, într-un sat din Giurgiu, s-a născut, peste vara care tocmai a trecut, o mică lume mai bună. Proiectul nu s-a născut din bugete spectaculoase și nici dintr-un plan complicat, ci din simpla idee că dacă aduni oamenii laolaltă și le dai un motiv bun să facă ceva împreună, s-ar putea să se întâmple lucruri extraordinare.
La Stoenești, pe domeniul Conacului Drugănescu, copii, părinți, bunici și voluntari au început să construiască, la propriu și la figurat, un „acasă”. Au fost ateliere, activități pentru copii, cursuri de prim ajutor, muzică, meșteșuguri, oameni care au venit cu timpul lor, cu priceperea lor sau pur și simplu cu dorința de a ajuta. Proiectul se numește ACASĂ cu DRAG și a crescut din inițiativa Asociației DRAG – Dăm Rost Acestor Generații, fondată de Andreea Tocan.
Într-o perioadă în care vorbim enorm despre polarizare, despre copii captivi în ecrane, despre singurătate și despre pierderea sentimentului de comunitate, la câteva zeci de kilometri de București, niște oameni au făcut taman pe dos: s-au întâlnit ca să fie împreună.
Am vrut să aflu ce se întâmplă după ce entuziasmul unei idei întâlnește realitatea. Cât de greu este să construiești ceva de la zero, ce îi face pe oameni să vină și, mai ales, ce îi face să rămână. Dar și dacă, după o vară petrecută printre copii, voluntari, drumuri București–Stoenești și tot felul de obstacole cât se poate de concrete, Andreea mai crede la fel de tare că binele este contagios.
Ruxandra Rusan: Andreea, ne cunoaștem de mulți ani. Când te-am întâlnit, știam că ai Sipet de Sidef, două fetițe și, aveam să aflu, faci niște cozonaci nemaipomeniți. Azi, ai pus bazele fundației DRAG (Dăm Rost Acestor Generații). Ce s-a întâmplat în viața ta în toți acești ani?
Andreea Tocan: Cred că, în toți anii ăștia, așteptând să ne crească fetele, m-am înarmat cu răbdare și mi-am adunat forța necesară să pot construi de la zero proiectul meu de suflet, cel pe care l-am visat de când eram de-o șchioapă, pentru care am tot țesut planuri, în liniște, neobosit, și la care nu aș fi putut renunța. Iar Sipet de Sidef a fost, într-un fel, primul meu exercițiu de a crea ceva care să aducă oamenii împreună. Pe cei cu un anumit sistem de valori. Pentru etapa pe care o traversam ca mamă, cea în care aveam nevoie să împletesc perfect programe diferite, activități diferite, dar și să fiu mereu la doi pași de copii și de nevoile lor, atelierul în care s-au născut atâtea lucruri minunate, care au dat naștere atâtor povești, a fost o binecuvântare. Exclusiv din punct de vedere sufletesc. Și încă un loc în care am construit punți între oameni. Iar când fetele noastre au devenit suficient de mari încât să se descurce singure, ba chiar să fie parte din ceea ce visam să facem împreună, dacă tot au ales să fie studente în România, toate lucrurile pe care le făcusem până atunci s-au întâlnit. Și am realizat că, deși așa părea, nu începeam nimic nou. Doar ajunsesem, în sfârșit, la momentul în care puteam să construiesc visul pe care îl „dospisem” atâția ani. Și la libertatea de a nu mai fi presată de timp.
DRAG nu a apărut dintr-o idee foarte bine calculată. A apărut dintr-o nevoie. Din sentimentul pe care l-am avut mereu, că putem face ceva, oricât de mic, într-o perioadă în care foarte mulți oameni par să fi obosit să mai creadă că se poate. Iar numele spune, de fapt, tot: Dăm Rost Acestor Generații.
RR: Revenind la DRAG. Un proiect curajos, născut într-un moment în care societatea fierbe. A fost greu? Mai e greu? Merită efortul? Ce faceți și ce vă ține motivați?
AT: Da. A fost greu și încă este. Foarte greu. Dar am intuit exact punctul din care trebuie să pornim, din dorința de a deschide ochi și urechi și de a-i ajuta pe oameni să descopere, de fapt, cât de puțin le trebuie, ca să facă diferența. Am început cu ideea de a face educație civică pentru copii, prin proiectul DRAG de NOI. Și, mai repede decât am sperat, a apărut ACASĂ cu DRAG, pentru că, se pare, copiii nu pot fi separați de comunitatea în care trăiesc. Așa am ajuns într-un sat, la Stoenești, în care singurul loc în care am putut începe să clădim primul „acasă” a fost domeniul Conacului Drugănescu, datorită Preasfințitului Părinte Ambrozie și Protoieriei Bolintin. Datorită acestei colaborări, am găsit porți deschise să facem activități, cursuri, întâlniri, să aducem oameni. Și, încet-încet, s-a întâmplat ceva ce nu s-ar fi putut planifica vreodată. ACASĂ cu DRAG s-a dezvoltat pas cu pas. Oamenii au început să se adune unii în jurul celorlalți, copii, părinți și bunici. Oameni pe care nu îi cunoșteam, nefiind un om al locului. Le-am spus încă de la început, când am stat de vorbă la intrarea în pădurea conacului, pe podețul punții noastre atât de dragi iar ei mă priveau mirați, că nu trebuie să ai foarte mulți bani ca să începi ceva atât de îndrăzneț. Trebuie să ai oameni. Și tocmai de aceea continuă să fie foarte greu. Pentru că eu personal am oamenii mei buni, prieteni dragi de-o viață, oameni cu care am împărțit bune și rele, cu care am făcut front comun, cu care am construit, alături de care am făcut planuri și împreună cu care am desfășurat fel de fel de campanii, mici sau mari. Cumva, am știut exact că mă pot baza pe ei. Și n-am greșit, în lunile acestea simțindu-i alături de mine, sub diferite forme. Le-am povestit și le tot demonstrez copiilor, cum binele atrage întotdeauna bine și cum oamenii buni au în jurul lor doar oameni buni.
Ce ne ține motivați? Faptul că vedem ceea ce se întâmplă, atunci când oamenii se întâlnesc și felul în care se alătură visului nostru.
RR: Când ai simțit că lucrurile se leagă și când ai văzut pentru prima dată bucurie?
AT: Cred că nu a fost un singur moment. Au fost foarte multe momente mici. Au fost copiii care au venit extrem de timorați la început, întrebând dacă „au voie să rămână” iar după câteva întâlniri, nu mai voiau să plece, cei care nu au lipsit nicio zi, cei care ne-au spus că nu au simțit niciodată atâta emoție, ca la evenimentul de lansare, când au fost spectatorii unui moment extraordinar sau cei care ne-au spus că nu au trăit niciodată bucuria voluntariatului iar acum face parte din ei. Au fost localnici care, după niște ani petrecuți în străinatate, reîntorși acasă, au fost fericiți să aibă ocazia de a fi parte dintr-un asemenea proiect, în satul lor. Iar bucurie simt de fiecare dată, imediat după ce cobor din mașină iar copiii mă întâmpină cum doar ei știu și simt să o facă. În asemenea momente, ACASĂ cu DRAG nu mai este doar proiectul nostru. Ci exact ceea ce lipsește unei comunități, pentru a crește sănătos. Printre primele cursuri pe care mi le-am dorit pentru acest proiect, au fost cele de Prim Ajutor (pentru care suntem recunoscători celor de la ASSB și Există un EROU în fiecare dintre VOI) și cele susținute de echipele de la Inspectoratul de Poliție Giurgiu. Săptămânal, într-un sat din România, absolut gratuit, orice om, indiferent de vârstă, a putut învăța să facă diferența dintre viață și moarte. Aceste cursuri au fost cel mai mare câștig, pentru vremuri în care oamenii habar nu au ce trebuie să facă în situații limită iar semeni de-ai noștri mor (cu zile) din cauza ignoranței sau a neștiinței.
RR: Să rămâi optimist și încrezător mi se pare, în această perioadă, că e mai degrabă ca mersul la sală: trebuie să ai ambiție și să fii disciplinat. Spuneai că nu te mai uiți la știri. Cum e viața fără știri?
AT: Mai liniștită. Dar nu neapărat mai ușoară. Și nu înseamnă că nu mă interesează ce se întâmplă. Din contră. Cred că uneori, tocmai pentru că îmi pasă, am simțit nevoia să mă retrag puțin, departe de orice fel de zgomot. Am descoperit că pot să nu mă uit la știri și, în același timp, să fiu foarte conectată la realitate. Realitatea mea, în ultima perioadă, a fost un sat, mulți copii, oameni care muncesc, oameni care donează, oameni care vin după serviciu să dea o mână de ajutor. Din păcate, nu câți mi-aș dori sau am avea nevoie. Dar acolo, trăind real, văd foarte multe lucruri bune. Iar optimismul nu înseamnă să nu vezi răul, ci doar să nu-i dai răului tot spațiul din tine. Sau să strângi din dinți și să-l acoperi cu bine, până dispare.
RR: Ce simți că se naște bun când sunt oamenii împreună, așa cum își propune DRAG să-i aducă?
AT: Încredere. Cred că asta este unul dintre cele mai importante lucruri care se nasc. Când lucrezi cot la cot cu cineva, dispare foarte repede diferența dintre „eu” și „tu”. Nu mai contează ce profesie ai, câți bani ai, de unde vii. Ai o bucată de lemn în mână și trebuie să o transformi în ceva. Ai făină primită în dar și o transformi în gogoși, pentru că altcineva a adus un ceaun, o pirostrie, un lighean și oamenii se adună firesc în jurul focului. Și începi să-l vezi pe celălalt altfel. Sau îl vezi, deși până ieri treceați nepăsători unii pe lângă alții. Bunătatea devine contagioasă. Un om vine cu o idee, altul cu ceva material, altul cu timpul lui. Și, dintr-odată, ceea ce părea imposibil începe să existe. Și să crească.
RR: Ce vă pune bețe în roate la DRAG?
AT: Lipsa unui loc al nostru. Aici, la Stoenești, unde s-a născut primul proiect ACASĂ cu DRAG. Și cred că acesta este, acum, marele nostru prag. Am reușit să facem foarte multe într-un loc care nu ne aparține. Dar tocmai asta ne-a făcut să înțelegem cât de mult avem nevoie de un spațiu al nostru. ACASĂ cu DRAG a fost, până acum, o comunitate fără casă. Nu am putut construi, fără aprobări speciale, într-un spațiu care are un regim special, nici măcar o construcție ușoară (iar site-ul Agenției Naționale de Cadastru a fost nefuncțional întreaga vară). Am avut șansa unei veri minunate, cu vreme grozavă, astfel încât ne-am petrecut minunat timpul în aer curat. Dar am beneficiat de curent electric (la nevoie) și de apă și toalete, de exemplu, exclusiv prin amabilitatea celor de la Protoierie sau a unei bune prietene, care ne-a facilitat (și sponsorizat) montarea unei toalete ecologice o perioadă. Acum suntem în faza în care trebuie să găsim acea casă. Poate să fie o clădire abandonată pe care să o putem salva. Poate să fie un teren pe care să construim un loc al nostru. Poate să fie un spațiu pe care cineva ni-l pune la dispoziție. Poate chiar un vârstnic fără familie, care ar câștiga una de toată isprava, în schimbul unui spațiu pe care să-l umplem de viață. Acesta este, sincer, unul dintre momentele în care mă simt puțin în impas. Pentru că am adunat oameni, materiale, idei, energie și foarte multă dorință de a face. Dar toate acestea au nevoie de un loc. Simt că locul acela există. Doar că încă nu l-am găsit.
RR: Dacă ai privi societatea românească așa cum privești un copil, ce crezi că-i lipsește, ce crezi că-i prisosește, ce l-ar ajuta să fie mai senin și mai blând?
AT: Cred că îi lipsește sentimentul de apartenență. Și poate că îi prisosește frica. Ne-am obișnuit foarte mult să ne fie teamă: de celălalt, de ce urmează, de faptul că nu avem destul, de gura lumii, de privirile acuzatoare, că nu suntem suficient de buni, că dacă facem ceva noi, poate ceilalți ne vor privi pieziș. Mi-aș dori să fim puțin mai curioși și mai deschiși unii față de ceilalți, cu blândețe. Și mai puțin grăbiți să judecăm. Și mi-aș dori să nu ne mai pese de capra vecinului, decât dacă ne putem oferi să o îngrijim, când vecinului îi este greu.
Dacă aș putea să-i dau societății românești ceva din ceea ce încercăm să le dăm copiilor prin DRAG, ar fi sentimentul că au voie să încerce, să îndrăznească, că pot începe să construiască ceva chiar dacă nu au toate resursele de la început.
RR: Pe tine personal ce te motivează să te implici? Ai putea să te uiți la seriale, să călătorești…
Da, aș putea. Și chiar o fac, oricât de des ne permitem să evadăm, chiar și pentru o zi, la vreun concert. Ne rezervăm astfel de momente de răsfăț. Dar cred că am descoperit demult că am nevoie de foarte puține lucruri pentru mine, să fiu fericită. Cele care mă motivează să mă trezesc dimineața sunt cele cu care uneori adorm în gând și se referă la schimbările în bine, pentru alții. Îmi place foarte mult sentimentul că o idee care exista doar în mintea mea, poate deveni reală pentru cei din jur. Toate lucrurile mici, care au căpătat de-a lungul vremii o formă concretă, m-au motivat să nu încetez să cred în puterea mea de a schimba ceva, cel mai adesea împotriva curentului. Chiar și acum. Doar așa simt că timpul meu nu e irosit.
RR: Se spune că voluntariatul e o formă de terapie. Pe tine te vindecă de ceva?
AT: Poate de sentimentul de neputință. Cred că acesta este unul dintre cele mai apăsătoare sentimente pe care le putem avea: să vedem că ceva nu este bine și să nu putem face nimic. Voluntariatul mă animă, mă însuflețește și mă hrănește. Îmi dă o energie uriașă. Anul acesta a fost unul istovitor. Mai ales lunile de vară, în care am parcurs peste 10.000 de km pe ruta București-Stoenești, zilnic (uneori chiar de două ori, dus-întors), cu mașina electrică (încărcată noaptea, acasă). Am făcut de toate, inclusiv cărăușie pură. Au fost zile în care, efectiv nu am mâncat nimic și nici nu am simțit nevoia. Și multe în care trăgeam pe dreapta, înainte să intru pe autostradă, ca să scriu pe Facebook povestea zilei, la timp cât să ajungă la cei care ne urmăreau. Și, nu o dată, scriam plângând, de emoție și de bucuria că am mai avut o reușită.
Știu că nu poți schimba lumea întreagă. Dar poți să plantezi un copac, poți să repari o bancă, poți să citești unui copil sau să-l înveți să citească. Poți să aduci un prieten, artist într-un sat, care să cânte gratuit. În primul rând de dragul tău. Poți să dai două ore din timpul tău. Poți să îmbrățișezi, poți să alini, poți să ridici pe cineva. Iar dacă altcineva va face la fel, după ce te va fi cunoscut, nu există recompensă mai mare. Să poți fi inspirație e un dar.
RR: De când am devenit mamă eu însămi, am privit lumea cu ochi diferiți tocmai pentru că nu mai era doar lumea mea, ci și lumea fiului meu. I-am văzut mai acut și frumusețea, dar și cruzimea. Are DRAG legătură cu maternitatea, cu faptul că ai două fiice?
AT: Foarte mult. Cred că, dacă nu aș fi avut copii, poate că aș fi trecut mai ușor peste multe lucruri. Cred. Când ai copii, începi să te întrebi permanent cum arată lumea în care trăiesc sau pe care le-o lăsăm moștenire. De cele mai multe ori, nu depinde de noi. Dar, așa cum tot spun, dacă îți pasă, pur și simplu, atunci când lumea în care trăiești nu-ți mai place, te apuci să construiești una nouă.
Și mai este ceva. Copiii te obligă să nu te prefaci. Dacă le spui că trebuie să fie buni, dar ei văd că adulții din jurul lor sunt indiferenți, mesajul nu mai funcționează. Dacă le spui că trebuie să aibă grijă de comunitate, trebuie să le arăți că și tu faci asta. Fetele noastre au fost, într-un fel, primul meu public. Și, probabil, primele mele „profesoare”.
DRAG este și despre lumea în care vor crește ele. Dar nu doar ele. Despre lumea în care vor crește toți copiii.
RR: Povestește-mi, te rog, despre un moment în care ți-ai dat seama că DRAG chiar are rost.
AT: Cred că a fost după multe zile în care am făcut lucruri care, privite separat, păreau foarte mici. La un moment dat, am plecat într-o vacanță planificată de anul trecut și, primind mesajele și fotografiile de pe grupul dedicat, mi-am dat seama că oamenii care erau acolo nu mai veniseră pentru noi. Veniseră pentru că le păsa. Erau copii, părinți, bunici, vecini, voluntari, artiști. Oameni care poate nu s-ar fi întâlnit niciodată în alt context. Și funcționau împreună. Atunci am văzut că acest proiect poate fi soluția. Nu o clădire în sine, nu un atelier sau un gard, ci oamenii. Clădirea o vom găsi. Sau vom găsi terenul, pe care vom construi casa. Dar nimic nu-și are sensul, dacă nu clădești COMUNITATEA.
RR: Ce proiecte derulați acum, cine poate participa și care sunt provocările constante?
AT: În perioada asta, proiectele noastre se învârt foarte mult în jurul ACASĂ cu DRAG. Și pentru că ne-au urmărit pe Facebook oameni din diferite zone, primim solicitări de a replica proiectul. Ceea ce ar fi minunat, pentru că ne dorim enorm și este nevoie de un astfel de loc, oriunde există copii care devin captivi în ecrane. Doar că, dacă ne-am asumat că vom începe acest proiect pilot bazându-ne exclusiv pe voluntariat și pe propriile forțe, dar și pe o „navetă” zilnică, relativ ușoară, orice alt început necesită un plan foarte bine pus la punct. Și finanțarea corespunzătoare, care nici măcar nu ar fi greu de obținut. Imaginează-ți doar, cum ar fi, dacă un sat cu 10.000 de oameni (uniți) ar dona 10,15 ron/lună, pentru un asemenea proiect? Exact așa l-am gândit, încă de la început. Ca un exemplu de comunitate care crește prin forțe proprii. Care își clădește un loc sigur și frumos pentru copii și pentru toate generațiile ei, un refugiu pentru oamenii care se pot aduna în jurul unei idei frumoase. Pentru că fiecare om poate dărui ceva, indiferent de vârstă. Am văzut ACASĂ cu DRAG ca pe un spațiu în care orice om bun are un loc. Și așa a fost până acum. Cei care au vrut altceva, au venit câteva minute și-au plecat. Restul încă sunt aici. Și deja fac parte din viața mea, mai mult decât pot explica prin cuvinte. Și pentru că la Stoenești am făcut pionierat, totul a fost mai greu. Dar atât de frumos. Am adunat oamenii, au venit darurile primite de la sponsori (valoroase), au venit materialele de construcție (neutilizate, multe dintre ele, din cauze care nu au ținut de noi), dar nu avem locul definitiv pentru a le folosi cu rost și pentru tot ceea ce s-a născut firesc.
Acum există o rețetă iar cei care visează la un asemenea proiect în satul lor, știu parcursul. Ne dorim locuri calde și luminoase, care să poată deveni, în timp, exact ceea ce iubim. ACASĂ. Locuri în care să poți intra și să simți că aparții. Iar aceasta este cea mai mare provocare de acum, după un drum pe care am pornit fără să avem aproape nimic și am ajuns să avem oameni, idei, materiale, parteneri, voluntari și o mică comunitate. Acum trebuie să găsim locul în care toate acestea să poată crește și mi-ar fi mult mai greu să cred că nu există, decât să continui să-l caut.
Pentru că am învățat ceva în lunile astea. Uneori, ACASĂ nu este locul în care începi. Este locul pe care îl construiești împreună cu oamenii care au venit cu tine.
Foto: arhiva personală
