Locuiesc lângă o școală gimnazială, așa că mi-e foarte familiară imaginea care se reia la fiecare început de vară: adolescenții din clasele a VIII-a ies în evidență pentru că se comportă diferit de colegii lor mai mici. Continuă să iasă de la școală cu ghiozdanele aruncate pe un umăr, vorbesc tare despre orice altceva decât ceea ce îi apasă, de fapt. În toată zarva, disting replici despre filme, jocuri online, o glumă, un coleg. Dar, dacă îi privești cu atenție, în spatele agitației simți tensiune, oboseală amestecată cu teamă și întrebarea pe care mulți nici măcar nu o spun cu voce tare:
„Dacă nu sunt suficient de bun?”
Și aici merită să ne oprim puțin. Pentru că, înainte de formule, comentarii literare, meditații și teste grilă, există ceva ce influențează enorm felul în care un copil intră într-un examen: relația lui cu sine însuși. Mă bucur când părinții devin conștienți de asta, iar în consilierea de dezvoltare personală, observ de la o ședință la alta cum copiii și adolescenții trec de la tăcerea încăpățânată după care își ascund fricile la o atitudine asumată: „Nu e ușor, dar o să mă descurc.”
Nu țintim să ajungem la aroganță, ci la sentimentul interior că lumea nu se prăbușește nici în situația în care lucrurile nu ies perfect, ci mergem mai departe cu mai multă experiență și pricepere.
Unde dispare încrederea în sine?
Prea mulți copii ajung în adolescență fără să aibă această claritate și acest sprijin interior. Asta nu se întâmplă pentru că nu au inteligență emoțională sau potențial, ci pentru că au început să creadă că valoarea lor depinde exclusiv de note, de cât de repede înțeleg materia sau de cât de puține greșeli fac la teste.
Școala nu face asta intenționat, desigur. Și nici profesorii. Mulți sunt dedicați și încearcă, în limitele unui sistem rigid și stufos, să țină copiii aproape de curiozitate și de bucuria de a învăța. Dar adevărul este că școala poate, fără să vrea, să submineze destul de serios încrederea copiilor în propria gândire.
Asta se întâmplă pentru că sistemul de învățământ pune mult accent pe rezultat și prea puțin pe proces. Valorizează răspunsul corect, mai rar curajul de a încerca și de a gândi autonom. Premiem performanța și ignorăm relația sănătoasă cu greșeala, pe care nu o mai privim ca parte firească din învățare.
Un copil ridică mâna și răspunde greșit. Profesorul îl taxează, face o remarcă ironică, clasa izbucnește în râs. Alt copil ia un 6 după ce a muncit enorm și ajunge să creadă că nu poate mai mult. Unul ar pune o întrebare, dar se abține pentru că îi e teamă să nu se facă de râs. Altul ia 9 și vine acasă dezamăgit, pentru că știe că părinții se așteptau la 10. Nu sunt exemple imaginare, sunt situații pe care copiii mi le-au povestit.
Și uite așa începe să se fisureze încrederea în sine, iar copilul care la 6 ani era curios să afle totul despre Univers începe, pe la 14–15 ani, să spună:
„Nu știu…”, „Mai bine tac decât să răspund greșit.”, „Nu am eu cap de matematică și gata.”
Uneori, mă întreb dacă nu cumva una dintre marile pierderi ale adolescenței este exact asta: curajul de a avea încredere în propria minte.
Cum îi sprijinim?
Sprijinul de care copiii au nevoie nu se rezumă la perioada din preajma examenelor. Acum doar ne activăm noi, părinții, mai mult. Acest sprijin înseamnă o atitudine care trebuie cultivată de-a lungul timpului în familie și are legătură atât cu învățarea în sine, cât și cu modul în care gestionăm emoțiile.
Doar că, înainte de formule, comentarii sau teste grilă, felul în care un copil se prezintă la examen este mult influențat de încrederea în propria minte și înțelegerea propriilor emoții.
Mulți dintre noi am crescut cu ideea că emoțiile trebuie controlate prin negare, așa că ducem făclia toxică mai departe.
„Nu mai plânge.”
„Nu ai de ce să fii stresat.”
„Hai, că nu e mare lucru.”
Intenția e bună, vrem să îi liniștim. Doar că, fără să vrem, transmitem mesajul că emoțiile nu sunt în regulă. Or, emoțiile nu sunt greșite. Sunt firești. Mai ales înainte de examene! Mi se pare important să le spunem copiilor că poți să fii speriat și competent în același timp. Pot să-ți tremure un pic mâinile, și totuși să faci bine la examen.
În dezvoltarea personală, se spune că emoțiile sunt informații, nu dușmani.
Frica spune: „Îmi pasă.”
Anxietatea spune: „Mi-e teamă să nu dezamăgesc.”
Tristețea spune: „Sunt obosit și copleșit.”
Așa că atunci când un copil spune: „Mi-e frică de examen”, tentația părintelui este să repare rapid situația: „Nu ai motive” sau „Lasă că o să fie bine.” Dar ce diferență apare atunci când un adult spune: „Cred că îți este greu acum. Vrei să-mi spui ce anume te sperie?” Întrebarea aceasta atât de simplă are puterea să schimbe enorm felul în care se simte un copil.
Știți de ce? Pentru că mulți copii nici măcar nu știu exact ce simt. Odată ce ajung să descrie nodul din stomac, nervozitatea, iritarea sau nevoia să fugă de la birou în timp ce învață, copiii numesc emoții, se cunosc mai bine și se liniștesc mai ușor pentru că creierul emoțional se calmează atunci când înțelege ce experimentează.
Asta putem face cu toții, acasă: să îi ajutăm să numească emoțiile, să le descrie. În loc de un „sunt stresat” generic, copilul poate afla că îi e teamă să nu se blocheze, să nu dezamăgească, să nu facă față, îi e frică de concurență.
Când emoția primește un nume, devine mai mică, mai clară și, prin urmare, mai ușor de gestionat.
O altă idee care îi poate ajuta enorm pe copii înainte de examene este să își amintească propriile reușite sau momente în care le-a fost greu și, totuși, au mers mai departe. Creierul anxios are tendința să uite aceste lucruri și se blochează în „nu pot” și „nu știu”. Iar dacă noi, adulții, venim cu propriile frici, cu presiune și comparații, perioada examenelor creează în casă o atmosferă aproape imposibil de dus.
„Suntem cu tine și dacă îți iese perfect, și dacă nu.”
Fraza aceasta nu înseamnă că renunțăm la standarde sau că nu suntem abițioși și responsabili, ci înseamnă siguranță. Iar siguranța emoțională îi ajută pe oameni să fie mai curajoși, indiferent de vârstă. Chiar dacă nu garantează nota maximă la examen, ajută copilul să poată gândi mai limpede și să fie mai aproape de potențialul său maxim.
În săptămânile care urmează, copiii noștri au nevoie să își păstreze încrederea că sunt mai mult decât nota unui examen, că au voie să fie emoționați, că nu trebuie să fie perfecți ca să fie suficient de buni și că, indiferent cum arată ziua aceea importantă, există acasă un loc unde nu e nevoie de niciun concurs ca să fie iubiți. Exact asta le dă curajul să creadă din nou în ei.
Foto: Freepik
