Îmi place să cred că niciun părinte nu îi face rău intenționat propriului copil, așa cum am mai scris. Cu toate acestea, din dragoste pentru copiii noștri, noi, toți părinții, se mai întâmplă să și greșim.
Greșim nu din nepăsare, ci tocmai din dorința sinceră de a le fi bine copiilor noștri, greșim din teamă sau din propriile noastre răni, din speranță că îi putem ajuta să aibă o viață mai bună decât am avut noi. Doar că, uneori, iubirea ne face să intervenim când nu ar trebui, iubirea ne îndeamnă să controlăm mai mult decât e cazul, să hiperprotejăm, să nu le permitem copiilor să se descopere singuri. Am pus cap la cap câteva dintre cele mai frecvente greșeli pe care le facem cu cele mai bune intenții și vă invit să observați dacă apar și în comportamentul vostru de părinți.
Noi știm mai bine
Una din cele mai frecvente greșeli pe care le facem, greșeală în plasa căreia am căzut și eu deseori, este că ni se pare că NOI ȘTIM MAI BINE decât copilul.
Noi știm mai bine ce școală ar trebui să urmeze.
Noi știm mai bine ce fel de prieteni ar trebui să aibă copilul nostru.
Noi știm mai bine ce gen de activități extrașcolare ar trebui să frecventeze.
Noi știm mai bine la ce liceu și pe ce profil ar trebui să meargă adolescentul nostru.
Noi știm mai bine ce drum ar trebui să urmeze.
Atenție, nu vorbesc aici despre situațiile în care copilul se pune în pericol pe el sau pe cei din jur sau când comportamentul copilului îi afectează relațiile sociale, viața de familie, rezultatele academice. Și nici nu spun că nu ne putem ghida copilul, că nu putem să-i transmitem cum vedem noi lucrurile, că nu-i putem prezenta avantajele și dezavantajele unei alegeri, că nu-i putem vorbi despre consecințele pe termen scurt, mediu și lung, că nu-i putem pune întrebări menite să-l ajute să-și dea seama ce își dorește.
Intenția este bună, ne dorim să-i protejăm de greșeli, ne dorim "să nu se dea cu capul de zidul pe care noi îl vedem", dar pierdem din vedere că el este o persoană diferită de noi, o persoană pentru care acel "zid" ar putea însemna ceva total diferit de ce a însemnat sau înseamnă pentru noi.
Mesajul "eu știu mai bine" al părintelui ajunge la copil sub forma "parerea ta nu contează", "tu nu ești capabil să iei decizii singur", iar asta destabilizează încrederea în sine a copilului și lovește chiar în autonomia pe care ne-am străduit atât de mult să i-o dezvoltăm de-a lungul timpului.
Copiii au nevoie să știe că pot explora, că au dreptul să aibă preferințe, îndoieli și alegeri diferite de ale noastre. Uneori, deciziile imperfecte pe care ei le iau îi ajută să crească mai mult decât deciziile corecte luate de altcineva în locul lor.
Răsfățul greșit înțeles
A face lucruri în locul copilului, lucruri pe care acesta le poate face singur, îl privează pe acesta de posibilitatea de a-și dezvolta abilități necesare vieții de zi cu zi și îi transmite mesaje precum "eu fac mai bine decât tine", "nu te descurci".
Când strângem lucrurile în locul lui, când îi rezolvăm conflictele, când îi anticipăm nevoile, când îi organizăm programul pas cu pas, nu facem altceva decât să fragilizăm încrederea în sine a copilului nostru. Și apoi, tot noi ne întrebăm: de ce nu este responsabil, de ce nu are inițiativă, de ce nu se descurcă singur. Nu se descurcă singur nu pentru că este leneș sau incapabil, ci pentru că noi am fost tot timpul în spatele lui, anticipând și rezolvând. Nu i-am permis să încerce, să greșească, să învețe exersând.
Îi protejăm ca pe bibelouri
Hiperprotecția este o altă greșeală pe care o facem din dorința de a ne proteja copiii de durere, de eșec, de pericole, de oameni răi, de frustrări.
Intervenim înainte ca ei să apuce să încerce măcar să rezolve singuri o situație dificilă, le oferim noi soluții din dorința de a le fi bine și de a-i proteja cu orice preț. Însă mesajele care ajung la copil când facem asta sunt: "lumea este un loc periculos", "nu poți face față singur", "ai nevoie de cineva care să te salveze", iar ei au nevoie să descopere că pot face față provocărilor și că noi suntem aproape de ei, dar nu în fața lor, rezolvând tot și netezind orice asperitate.
Libertatea fără limite
Libertatea fără limite este o greșeală pe care o fac în general părinții care au fost crescuți în medii foarte stricte și care nu doresc ca ai lor copii să trăiască în frică, rigiditate sau control excesiv.
Dar libertatea fără limite poate deveni pentru copil o formă de nesiguranță, căci ei au nevoie nu doar de libertate, ci și de structură, de reguli clare, de părinți care să poată spune NU atunci când este cazul, mai ales în societatea actuală în care copiii se confruntă cu provocări pe care generațiile anterioare nu le-au avut: expunerea online, accesul la informații greu de procesat emoțional, presiunea socială, comparația constantă.
Când părintele nu pune limite din teama de a nu răni, copilul poate simți că: "sunt singur în fața lucrurilor dificile", "nu am pe nimeni care să mă protejeze cu adevărat", "trebuie să mă descurc singur cu tot". Limitele sănătoase sunt o formă de siguranță și grijă.
Iarba (mai) verde din vecini
Comparația este o greșeală pe care o facem din dorința de a ne motiva copilul: "uite cât învață colegul tău și ce rezultate bune are", "de ce nu ești și tu la fel de liniștit ca fratele tău?". Comparația nu face altceva decât să rănească și să transmită mesajul că valoarea personală depinde de rezultate, fără să țină cont de unicitatea fiecăruia.
Fuga de emoții dificile
O altă greșeală pe care o facem deseori este să intervenim imediat ce copilul simte emoții dificile. Înțeleg: este foarte greu să ne vedem copiii triști, furioși sau speriați. De cele mai multe ori, tendința este să încercăm să-i liniștim rapid, să venim cu soluții. Însă copiii au nevoie, deseori, doar să fie ascultați, să știe că suntem acolo pentru ei, să le validăm emoțiile, să le transmitem că înțelegem că le este greu, că e normal să se simtă așa în situația dată. Toate aceste lucruri îi ajută să-și conștientizeze, să-și înțeleagă și să-și regleze emoțiile.
Adevărul, la urma urmei, este că nu există părinți perfecți. Iar vestea bună este că nici copiii nu au nevoie de perfecțiune, ci de părinți implicați, de părinți care își pun întrebări, care recunosc atunci când greșesc și care se străduiesc să repare greșelile. Cred în ideea că nu ajută să pregătim drumul pentru copil, ci să pregătim copilul să facă față oricărei provocări pe care o va întâlni pe drumul lui.
Foto: Freepik
