Înainte de a vedea obrăznicia răsfățului, se impune o precizare a termenului. Până la urmă, ce înseamnă „să răsfeți” pe cineva? Cărei nevoi îi corespunde și cum de, în anumite momente, chiar îl cerem cu necesitate: „am nevoie urgent de un răsfăț”? Ce efecte are și cum stabilim o limită a răsfățului, dacă ea, totuși, s-ar impune?
De obicei, avem nevoie de un răsfăț atunci când ne simțim fără energie sau copleșiți de tumultul ritmului alert în care trăim. Este obținerea rapidă de un pic de plăcere, având senzația că plăcerea parcă îți dă și puțină energie pentru a duce ziua până la capăt.
Primul sens al răsfățului
Când vine vorba de creșterea copiilor, lucrurile parcă se complică. Câte mămici care au sărit să ia copilul în brațe atunci când plângea, n-au primit reproșul (de la bunice, mai ales): „nu-l mai lua în brațe că-l răsfeți!”. Adică ce îi fac, mai concret?
Aici avem deja prima accepțiune a termenului, cea mai puțin sănătoasă, în sensul în care a răspunde nevoilor emoționale ale copilului, a-i arăta dragostea, a-l încuraja și a-l susține înseamnă, pe vechi, răsfăț.
Parentingul tradițional este cel practicat de bunicii și părinții noștri, în care nevoile emoționale practic nu existau. Ei sunt generația care a trăit în supraviețuire, care stătea ore întregi la coadă pentru un carton de ouă, prin urmare, nu avea timp de „te iubesc”-uri aruncate cu nonșalanță la sculare și la culcare.
Emoțiile păreau atunci niște prostii, pentru că în timpuri de supraviețuire, supraviețuiește cel mai puternic, nu cel mai emoțional. Emoția pare o slăbiciune, o vulnerabilitate care te cam încurcă în viață.
Al doilea sens al răsfățului
Dar există și a doua accepțiune a termenului, cea a satisfacerii dorințelor. Există o diferențiere clară între nevoi și dorințe – nevoile sunt cele care, dacă nu sunt satisfăcute pe termen lung, ne amenință sănătatea și integritate psiho-fizică. Satisfacerea unei nevoi aduce cu sine senzația de confort, de eliberare de tensiune, de relaxare, ca atunci când rezolvi o urgență. Dorințele sunt, însă, altă poveste. Ele nu sunt urgente, iar satisfacerea lor produce plăcere, poate chiar entuziasm .
Dacă vreți, generațiile anterioare au trăit preponderent la nivelul nevoilor primare, pe când generațiile actuale trăiesc preponderent în dinamica dorințelor.
Tocmai de aceea, generațiile anterioare nu înțeleg deloc nemulțumirile și nefericile noastre, pentru că nivelul nostru de trai actual este, pentru ei, un vis împlinit. Așa că nemulțumirile noastre par niște răsfățuri.
Măsura sănătoasă
Prin urmare, să revenim la răsfăț. Atunci când răsfățul înseamnă o revărsare abundentă de dorințe, când construiesc în jurul copilului un altar plin de capricii, lucrurile încep să alunece pe o pantă extrem de periculoasă, mai ales pentru copii, care încep să se urce pe un tron care are însă picioare de lut.
Dorințele au două mari defecte, spre deosebire de nevoi:
1. Odată ce au fost satisfăcute, apar din nou – și destul de rapid
2. Adesea, atunci când apar din nou, se amplifică, se duc la un nou nivel de satisfacție.
Am să dau un exemplu ca să înțelegem mai bine. Să spunem că ne este sete – nevoia de hidratare este fundamentală. Dacă beau un pahar de apă, atunci când îmi este sete, nu simt nevoia peste o jumătate de oră să beau două pahare și peste o oră să beau încă trei pahare. Odată ce nevoia a fost satisfăcută, s-a stins.
Dar dacă am poftă să beau ceva bun – atunci poate beau un pahar de vin, dar peste o jumătate de oră poate mai beau două, trei sau poate mai combin și cu altceva și mai sun un prieten și îl chem peste două ore la o sticlă de vin și… tot așa.
Practic, dorințele activează sistemul dopaminergic, care poate crea chiar un fel de dependență (căutarea plăcerii, anticiparea recompensei, impulsul de căutare etc.), pe când nevoia activează sistemul parasimpatic (cel care ne calmează, ne liniștește). Sigur că o viață trăită în dinamica plăcerii va genera comportamente absurde în copil. Dorințele construiesc un fals Ego, infatuat, instabil, incapabil să tolereze frustrarea, să-și asume angajamente, să depună efort, să se integreze etc.
Copiii au nevoie de limite și reguli (pentru a se structura), de frustrare (pentru a crește reziliența), de responsabilizare (pentru a se maturiza) etc. În egală măsură, să spui „te iubesc” unui copil, nu are nimic de-a face cu răsfățul.
În concluzie, înainte de a folosi termenul de „răsfăț” este bine să clarificăm la care dintre raportări ne referim. Copiii au nevoie și de iubire, și de limite clare - nu ca instrumente de putere și manipulare, ci ca forme de îngrijire. Ele nu se exclud, nu se dihotomizează, nu se anulează. Din contră - cel mai „răsfățat" copil nu este cel căruia i se spune „te iubesc" de prea multe ori sau cel care este ținut în brațe. Este cel care a fost protejat de orice disconfort, este cel căruia i s-au făcut toate poftele, este cel scutit de orice formă de responsabilitate și privat de experiența că efortul are sens și că lumea este, în general, de încredere — chiar și atunci când nu îți dă imediat ce vrei.
Foto: Freepik
