Un studiu recent al Universității Cambridge arată că creierul uman nu se maturizează liniar, ci trece prin cinci faze distincte. Cea mai mare revelație: adolescența nu se încheie la 18 ani, nici la 25, ci abia în jurul vârstei de 32 de ani. Abia după acest prag intrăm într-o etapă de stabilitate neurologică.
Această perspectivă explică multe dintre frustrările pe care le au azi părinții de adolescenți și tineri adulți: de ce par nesiguri, de ce amână decizii, de ce rămân vulnerabili emoțional mult după ce, social, i-am declarat „majori”.
Pentru a înțelege ce se întâmplă, am invitat-o pe Daniela Dumitrescu, psiholog și președinta Institutului de Formare și Educare Relațională, într-o conversație despre copii, părinți și maturizare, la podcastul Magic People.
Copiii cu cheia la gât și copiii însoțiți excesiv
Am pornit discuția dintr-o observație comună multor părinți: sentimentul că generațiile actuale „se maturizează mai greu”. Dar Daniela Dumitrescu propune o nuanță importantă: nu s-au schimbat copiii, ci contextul.
Generația părinților de azi, copiii crescuți cu cheia la gât, a fost responsabilizată devreme, dar și lăsată singură. Această singurătate a lăsat goluri emoționale care, mai târziu, se transformă în hiper-grijă față de propriii copii.
„Poate că îi însoțim prea mult, într-o formă compensatorie”, spune Daniela. Copiii de azi nu sunt neapărat mai imaturi, ci cresc într-un mediu în care autonomia este adesea amânată din frică.
Când grija devine supraprotecție
Unul dintre cele mai clare repere din conversație este diferența dintre grijă și supraprotecție. Nu comportamentul face diferența, ci emoția din spatele lui.
Grija sănătoasă vine din iubire: îl ajută pe copil să crească, să exploreze, să capete încredere. Supraprotecția vine din frică: îl ține pe loc, îl face să perceapă lumea ca fiind periculoasă.
Daniela propune o întrebare simplă, dar esențială, pentru orice părinte: Ce e în grijii mele de părinte? Iubire sau frică? Copilul nu respinge grija părintelui, ci anxietatea transmisă prin ea.
Cum se învață autonomia
Exemplele din cabinetul Danielei sunt revelatoare: adolescenți care nu au fost niciodată singuri într-un mijloc de transport, care nu știu să cumpere o pâine sau o aspirină, care declară că vor independență, dar cer permanent îngrijire. Iar autonomia nu apare spontan, ci se exersează când i se dau spațiu și context. Daniela subliniază rolul esențial al hobby-urilor, al sporturilor de echipă și al responsabilităților mici, dar constante. Copiii care au un interes real, un spațiu al lor, o disciplină, pur și simplu cresc mai autonomi.
De la frică la dorință
Un moment-cheie al discuției este ideea de a înlocui frica cu dorința — atât în relația cu copiii, cât și cu noi înșine. „În spatele oricărei frici se ascunde o dorință”, spune Daniela, citându-l pe Jacques Salomé. Diferența dintre cele două schimbă complet felul în care acționăm. Acțiunile din frică strâng, inhibă, obosesc. Cele din dorință amplifică, relaxează, luminează.
Creștem împreună cu adolescenții noștri
Poate cea mai liniștitoare concluzie a episodului este aceasta: procesul de maturizare nu se termină niciodată. Nici pentru copii, nici pentru părinți. Când un adult începe să se vindece, să se cunoască, să aducă mai multă lumină în viața lui, această energie se răsfrânge asupra relațiilor din jur. Un om vindecat vindecă, iar copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți suficient de conștienți încât să-i lase să decoleze.
3 pentru acasă
1. Observă ce emoție stă în spatele comportamentului tău de părinte: iubire sau frică?
2. Ai grijă mai întâi de nevoile tale emoționale.
3. Nu oferi copilului ceea ce nu a cerut și nu are nevoie.
