Uneori, mintea noastră seamănă cu un accelerator de particule. Gânduri, imagini, sunete, noi informații și solicitări intră în ea cu viteză amețitoare, se ciocnesc între ele, dispar și sunt înlocuite aproape instantaneu de altele noi. Telefonul vibrează, televizorul turuie, radioul merge în fundal, de pe un panou prins cu colțul ochiului o reclamă ne seduce agresiv, mașinile claxonează, oamenii discută în jurul nostru, știrile ne anunță că s-a mai întâmplat ceva senzațional (de neratat!). Ceva ne interpelează în permanență, ceva ne cheamă, ne cere să întoarcem capul, să privim, să apăsăm, să citim, să răspundem. Atenția noastră a devenit o resursă pentru care se poartă o competiție acerbă, o pradă pe care fiecare stimul încearcă, pentru câteva clipe, să și-o adjudece.
Poate că despre telefon nici nu mai există vreun avertisment pe care să nu-l fi auzit deja. Mai interesant este ce se întâmplă cu noi după ce ne deprindem cu această avalanșă de stimuli și cu sentimentul că trebuie să fim permanent racordați la ceva care se întâmplă în altă parte decât acolo unde suntem noi. Paradoxal, ceea ce se întâmplă în absența noastră ajunge uneori să ne solicite mai mult atenția decât ceea ce se petrece chiar sub ochii noștri. După o vreme, liniștea începe să pară suspectă, cinci minute la coadă fără telefon devin o experiență metafizică, treizeci de pagini citite dintr-o carte par un proiect de cercetare, o conversație în care celălalt are nevoie de timp ca să-și expună ideea ne încearcă serios răbdarea, iar o idee complexă, care nu ni se oferă din prima, riscă să fie abandonată pentru una mai cooperantă.
Am căpătat o fascinație aproape irezistibilă pentru stimuli și o toleranță din ce în ce mai scăzută pentru intervalele în care, aparent, nu se întâmplă nimic. Numai că tocmai în aceste intervale se întâmplă uneori lucrurile importante…
Graba cotidiană ne obișnuiește și cu o formă mai subtilă de superficialitate: ajungem să confundăm familiaritatea cu înțelegerea. Crezi că poți atribui un cuvânt unui lucru și prin asta îl înțelegi? I-ai găsit numele, l-ai așezat într-o categorie și, dintr-odată, ai sentimentul reconfortant că știi cu ce ai de-a face. Dar înțelegerea anumitor lucruri începe uneori acolo unde numele încetează să mai fie de ajuns. Ea cere să rămâi cu ele, să le întorci pe mai multe părți, să accepți că prima explicație poate fi greșită și, mai ales, să ai o oarecare rezistență la incertitudine ca să poți rămâne, pentru o vreme, în preajma unei întrebări fără să te grăbești să-i găsești un răspuns.
Timpul trece mai repede sau noi trecem mai repede prin el?
Există o propoziție pe care o aud din ce în ce mai des: „nu știu când a trecut timpul.” E luni și deja vine vineri, abia a început anul și ne mirăm că a și trecut vara, vine toamna și, înainte de a apuca să scoatem paltoanele din dulap, ne întrebăm unde facem Revelionul. Trăim cu senzația că timpul se comprimă, că lunile se împing unele pe altele și că prezentul abia apucă să se întâmple înainte să fie înlocuit de ceea ce urmează. Ajungem seara acasă obosiți, după o zi în care am făcut o mulțime de lucruri și avem totuși senzația inconfortabilă că n-am făcut destule. Mai era un e-mail de trimis, un telefon de dat, o întâlnire la care ar fi trebuit să participăm… Ajunsă la final, simțim că ziua a fost neîncăpătoare și că ne rămâne din ea un rest pe care îl purtăm cu noi în ziua următoare și tot așa, de la o zi la alta.
Mâncăm în timp ce ne uităm la ceva, mergem în timp ce ascultăm în căști, vorbim cu cineva și, la primul moment de respiro, verificăm dacă nu cumva s-a mai întâmplat ceva altundeva. Rareori mai lăsăm un moment să conțină un singur lucru, de parcă simpla experiență n-ar fi suficientă pentru timpul pe care îl ocupă (până și odihna riscă să devină o formă de consum). Umplem fiecare spațiu rămas liber, ca și cum o secundă în care nu se întâmplă ceva ar deschide în existența noastră un mic vid care trebuie astupat urgent. Poate că nu timpul s-a comprimat, cât s-a micșorat toleranța noastră pentru timpul neocupat, pentru acele minute în care nu producem, nu consumăm, nu răspundem și nu ni se livrează nimic; minutele în care, rămași fără toate aceste ocupații, redevenim pur și simplu prezenți în propria viață.
Bertrand Russell, gânditorul englez care scria despre fericire cu mult înainte ca ea să devină o industrie, dedică într-una din cărțile sale, „În căutarea fericirii”, un capitol întreg plictiselii și nevoii noastre de stimulare. Acesta observă, cu aproape un secol în urmă, un paradox care între timp n-a făcut decât să devină mai vizibil: suntem mai puțin plictisiți decât strămoșii noștri și, cu toate acestea, ne temem mai mult de plictiseală. Cu cât am inventat mai multe mijloace de a o alunga, cu atât pare să fi scăzut putința noastră de a rămâne în ea. Russell merge mai departe și spune că o anumită capacitate de a suporta monotonia este indispensabilă unei vieți fericite, fiindcă o viață bună este, într-o măsură importantă, și una tihnită.
Poate că tocmai această capacitate am început s-o pierdem. Monotonia ajunge să fie resimțită ca o mică avarie a existenței care trebuie remediată înainte de a se instala: două minute într-un lift, trei stații de metrou, o coadă la supermarket, iar mâna pleacă aproape singură spre telefon. Nu avem neapărat ceva de făcut acolo; avem, mai curând, ceva de evitat. Or, există și o plictiseală fertilă, un timp aparent gol în care mintea, rămasă pentru o vreme fără ceea ce o solicită din exterior, începe să-și producă singură materia. Gândul are nevoie de răgaz, imaginația are nevoie de spațiu, iar noi avem nevoie, din când în când, de intervale în care să ne întoarcem privirea spre noi înșine.
Ce pierde o minte care nu mai știe să aștepte?
Tehnologia ne-a oferit lucruri extraordinare, unul dintre fiind ele posibilitatea de a scurta distanța dintre o dorință și satisfacerea ei; vrem să aflăm ceva și căutăm, vrem să vedem un film și îl pornim, vrem să vorbim cu cineva și îi scriem.
Pericolul apare atunci când începem să cerem vieții viteza de răspuns pe care am învățat să o cerem tehnologiei. Nimic din ce este profund nu se întâmplă într-o clipă; oamenii se dezvăluie încet, precum o taină, iar legăturile dintre noi se construiesc cu răbdare și grijă, pe alocuri cu teamă, prin încercări reușite și inevitabile nepotriviri; o carte bună cere răgazul de a ne descoperi pe noi înșine în fața ei, după cum o mâhnire are nevoie de propriul ei timp pentru a se estompa. Există experiențe pe care graba nu le poate face să se petreacă mai repede fără să le facă, în același timp, mai sărace.
Lipsa răbdării începe astfel să ne afecteze deopotrivă relația cu sine și cu cei din jur. Când ne obișnuim să apreciem lucrurile pentru viteza cu care produc un rezultat, durata însăși devine suspectă: dacă ceva cere prea mult timp, poate că nu facem ce trebuie; dacă progresul întârzie să se arate, poate că nu există; dacă o suferință nu trece suficient de repede, vrem să aflăm ce facem greșit; iar dacă o relație nu merge ca unsă de la început, decretăm resemnați că „nu suntem compatibili”.
Compatibilitatea, oricât de puțin romantic ar suna, se construiește și ea în timp. Doi oameni ajung să se potrivească învățându-și ritmurile, limitele, sensibilitățile, felurile diferite de a iubi, de a vorbi, de a se apropia și de a se retrage; descoperind unde pot ceda fără să se piardă pe ei înșiși și unde diferența dintre ei trebuie, pur și simplu, lăsată să existe. Într-o vreme în care suntem îndemnați să căutăm mereu varianta „ideală”, poate deveni ușor de uitat că unele dintre lucrurile care ajung să ni se potrivească foarte bine nu au fost făcute pe măsura noastră de la început.
Poate că aici se vede cel mai limpede ce face nerăbdarea cu noi: ne împinge să cerem verdictul înainte ca lucrurile să fi avut timp să se întâmple. Vrem să știm dacă va merge înainte să fi încercat suficient sau dacă am ales bine înainte să fi trăit îndeajuns alegerea; ne grăbim să transformăm într-o concluzie ceea ce s-ar putea să fie încă un început, să luăm drept eșec ceea ce este deocamdată dificultate și drept adevăr definitiv despre noi ceea ce aparține numai unei vârste, unei împrejurări sau unei zile proaste. Așteptarea nu are scurtături, are doar adâncimi, fiindcă sunt lucruri pe care le putem afla numai după ce am avut răbdarea să le trăim.
Viața înseamnă proces, iar procesul ne cere să acceptăm și tremurul începutului; să nu înțelegem primele pagini și să continuăm să citim, să repetăm ceva la care încă nu ne pricepem, să rescriem, să greșim, să ascultăm un om până la capăt chiar și atunci când avem impresia că știm deja ce urmează să spună sau să trecem prin iarna unui eșec fără să transformăm momentul de acum în verdictul final asupra propriei vieți. Adevărata maturitate a sufletului nu strălucește spectaculos, ci se naște în liniștea în care învățăm să rămânem într-o experiență atunci când doare, în puterea de a privi dificultatea în față și în blândețea de a ne acorda timp. Mintea noastră caută mereu calea cu rezistență minimă, confortul la îndemână, însă tot ce ne definește cu adevărat – marile iubiri, înțelegerile adânci și propria așezare în lume – se află dincolo de acest refugiu.
Cum ne recâștigăm mușchiul gândirii profunde?
Dacă modul în care ne folosim atenția ne poate obișnui cu fragmentarea, același mecanism ne oferă și o cale de ieșire: atenția poate fi exersată (!). Nu este nevoie pentru asta să declarăm război tehnologiei sau să ne refugiem într-o cabană fără internet. Mai rodnic este să reintroducem deliberat în viața noastră experiențe care ne cer să fim prezenți.
Lectura este una dintre ele. O carte nu-și schimbă subiectul ca să ne recâștige atenția, nu se grăbește să ne ofere recompensa și, uneori, are chiar insolența de a nu se lăsa înțeleasă de la primele pagini. Trebuie să-i împrumutăm, pentru o vreme, ritmul, să acceptăm că sensul se construiește pe măsură ce înaintăm și că unele idei se deschid abia după ce am petrecut suficient timp în preajma lor.
Scrisul de mână introduce o altă formă de încetinire. Mâna nu poate ține întotdeauna pasul cu gândul, iar această aparentă ineficiență devine adesea utilă; între ceea ce gândim și ceea ce reușim să așternem pe hârtie apare un interval în care suntem chemați să alegem, să formulăm, să ordonăm.
Desenul ne pune în fața unei alte surprize, relevând diferența dintre a vedea și a crede că am văzut. În momentul în care încercăm să desenăm un obiect banal, descoperim câte detalii îi ignorasem, convinși fiind că îl cunoaștem deja. Alteori, avem nevoie și de câteva minute în care să nu facem nimic, să mergem fără să ascultăm ceva, să așteptăm fără să scoatem imediat telefonul, să lăsăm o conversație să aibă tăceri și să ne îngăduim momente de apatentă plictiseala.
Gândirea profundă poate fi privită, în acest sens, precum un mușchi. Unul pe care modul nostru de viață îl solicită tot mai rar și pe care, tocmai de aceea, se cuvine să învățăm a-l folosi. Nu pentru a înghesui încă trei sarcini într-o zi deja plină și a transforma concentrarea într-o nouă obligație de performanță. Miza este mai interesantă de atât: să recuperăm capacitatea de a rămâne suficient de mult cu un lucru pentru ca el să aibă timp să ne schimbe. O carte bună, o conversație, o întrebare dificilă, un om pe care încercăm să-l înțelegem pot schimba temperatura lumii în care trăim. Dar pentru asta este nevoie să le acordăm timp.
Tocmai pentru a cultiva acest timp așezat, în cadrul Atelierului de concentrare și gândire profundă de la Fundația Calea Victoriei vom exersa împreună această întoarcere deliberată a atenției către un singur lucru: prin lectură, scris de mână, observație, desen, conversație și exerciții de gândire. Vom vorbi despre felul în care ne este disputată atenția, despre gândirea rapidă și cea lentă și, mai ales, despre cum ne putem construi propriile practici de concentrare.
Foto: Freepik (AI)
