Alexandra Tănase (36 de ani) este farmacistă, însă nu o vei întâlni la farmacia din colț. Pentru că a ales să fie în mai multe colțuri de lume, unde e mare nevoie de ea și de oamenii din Medici fără Frontiere (MSF), organizația non-guvernamentală internațională care ajută persoanele din regiunile aflate în război și din țările în curs de dezvoltare, afectate de boli endemice.
Mi-am propus să aflu cu ce vine la pachet un astfel de stil de viață: ce te învață despre tine, despre umanitate, cât e de greu să pleci de acasă luni de zile și să stai față în față cu unele dintre cele mai dure provocări cu care se confruntă semenii noștri.
Ce înseamnă o misiune MSF? Cât durează? Ce înseamnă pentru tine, ca farmacist?
O misiune MSF înseamnă că accepți să pleci într-unul dintre proiectele deschise de Medici Fără Frontiere, de obicei pe o perioadă de 6 luni (dar poate varia: misiunile din capitală, de conducere, sunt de obicei de un an, iar misiunile chirurgilor nu depășesc 2 luni), unde te conformezi tuturor regulilor de securitate - și nu numai - stabilite de misiune.
Pentru mine, ca farmacist, înseamnă în general managementul farmaciei proiectului, cu tot ce înseamnă circuitul medicamentului și, în particular, câteva obiective puse împreună cu echipa medicală, în funcție de context și de lucrurile descoperite de colegii mei de dinainte. O consider o responsabilitate foarte mare, mai ales atunci când îți asumi comanda internațională de medicamente (nu ești însă niciodată singur), care necesită o atenție sporită și e influențată de mai mulți factori (perioada de valabilitate a medicamentelor, deschiderea sau închiderea unor structuri susținute de MSF, sezonul ploios/secetos).
Transport de medicamente, în Congo, la un spital din periferie
Cum au reacționat familia, prietenii când au aflat că alegi să pleci în prima misiune?
Cred că reacția generală a fost de uimire, i-am anunțat abia după ce am fost acceptată la MSF și apoi totul a urmat foarte rapid. Părinții și unii prieteni au reacționat cu îngrijorare și neînțelegere, dar alții cu entuziasm și curiozitate. Multă lume m-a susținut, în ciuda grijilor evidente.
Ce se schimbă în tine ca să te convingă să îți asumi un stil de viață atipic?
Probabil a fost un mix între nemulțumirea față de meseria de farmacist în acel moment și interesul crescând pentru voluntariat. Chiar înainte de a fi acceptată la MSF, co-fondasem cu o prietenă un ONG local, Pe Stop, ce susține cursuri de igienă menstruală și oferă produse persoanelor care au nevoie (vă îndemn cu mult drag să îl susțineți). Deci tranziția spre acest stil de viață atipic începuse. Cum să refuz, când MSF îmi oferea oportunitatea de a fi farmacist și a și face voluntariat ? Și să și descopăr (atâtea) lucruri noi!
Ce cauți, de fapt?
Nu știu dacă (mai) caut ceva. Nu cred că alegerea asta a fost făcută din cauza faptului că înainte aș fi căutat ceva ce nu aș fi putut găsi acasă. Cred doar că, neintenționat, am găsit un stil de viață care mi se potrivește.
Ce înseamnă altruismul, din punctul tău de vedere?
Să fii bun cu tine însuți pentru a putea fi și cu ceilalți. Să ai grijă de tine pentru a putea face asta și pentru alții. Să fii conștient și recunoscător pentru ce ai pentru a da mai departe.
Care e experiența pe care ai trăit-o și a confirmat că ești în locul potrivit?
E un exemplu mic, dar pe care îl port cu drag în inimă: în timpul unei analize a prescripțiilor medicale de la serviciul ambulatoriu din spitalul din Bria, Republica Centrafricană, am descoperit că pentru diagnosticul de malarie se prescria automat și antibiotic.
Am vorbit cu responsabilul echipei medicale și, într-adevăr, se recomandă antibiotic fără să fie nevoie. Am organizat o formare pentru a le da încă o dată informațiile de care au nevoie pentru a trata corect, dar le-am vorbit și despre importanța restrângerii utilizării antibioticelor pentru a preveni apariția rezistenței.
Cine se poate alătura acestor misiuni?
(Aproape) oricine: medici, asistenți medicali, moașe, farmaciști, logisticieni (organizare, construcție, tehnică medicală, tratarea apei), psihologi, arhitecți, contabili și responsabili pe resurse umane.
Prin ce diferă o misiune în Africa, să zicem, de voluntariatul din România?
Munca și interesul sunt aceleași. Diferențele nu apar în jurul subiectului, ci a complexității schimbării. Când faci voluntariat în România, ești la tine acasă, te vezi cu prietenii tai, îți poti vizita familia, poți ieși în weekend. Pe când în misiunile MSF devine și asta o parte specifică a voluntariatului – să îți asumi să renunți pentru o perioadă la cele de mai sus. Scopul și rezultatul, însă, sunt aceleași.
Cât ai putea continua așa?
Încă sunt curioasă unde mă va duce călătoria cu MSF. Sigur că fiecare misiune lasă urme și oboseală, dar e și un soi de adicție pe care ți-o dă.
Care e partea cea mai emoționantă într-o misiune?
Pentru mine e atunci când vezi o femeie însărcinată născând în siguranță în Republica Centrafricana sau o tânără împușcată la întâmplare pe o stradă din Haiti făcând primii pași după operație.
Cum știi că ai făcut bine?
MSF funcționează și ca o corporație – avem o mulțime de rapoarte și analize pentru a ne evalua eficacitatea. Aș vrea să zic că știu că am făcut bine atunci când nu rămânem niciodată fără paracetamol, oricât de banal ar suna. Sau când te zbați și găsești într-un final tratamentul pentru sifilis pentru un pacient internat pentru un alt diagnostic.
Ce faci când, aparent, nu poți schimba lucrurile, oricâte eforturi ai fi dispusă să faci?
Dacă știi că ai încercat tot ce a ținut de tine și nu a funcționat, înveți să și accepți. Nu e deloc ușor și poate aduce multe frustrări, dar, pe de altă parte, e firesc să nu poți schimba totul. Dar cred că, indiferent de cauză, trebuie să lupți până la ultima resursă.
Ce ai aflat despre firea umană, în misiunile la care ai participat?
Mi-am dat seama încă o dată de complexitatea ei. Despre reziliența uimitoare a locuitorilor țărilor în care am lucrat, despre unde te poate împinge sărăcia lucie și lipsa perspectivelor pe termen lung, despre frustrarea de a nu putea face mai mult, despre bucuria explozivă când aproape toată echipa a contribuit la salvarea unei vieți (în Congo, logisticianul a participat, alături de ginecolog, la nașterea unui copil în pădure. Tânăra mersese pe jos peste 20 de kilometru pentru a veni să nască la spital, dar nu a mai reușit), despre fericirea pe care ți-o pot aduce dansul și culorile puternice ale materialelor africane.
Lighean de cântărit copiii, Republica Centrafricană
Pare că ai renunțat la ceea ce numim, cei mai mulți dintre noi, o viață liniștită, tihnită. Ce ai câștigat, în schimb?
Sunt pe plus, clar. Am câștigat atât profesional, cât și personal.
Am legat prietenii foarte faine cu colegii expați și s-au creat conexiuni de suflet cu staff-ul național, pe care, cel mai probabil, nu îi voi mai vedea niciodată. Am avut parte de concedii cu destinații îndepărtate de România (Mauritius, Republica Dominicană).
Am învățat mult despre mine însămi – despre limite, despre deschidere, despre capacitatea de a gestiona o echipă, despre vulnerabilitate și tenacitate.
Din punct de vedere profesional, am putut să îmi folosesc cunoștințele și în spital, nu doar în farmacia comunitară, am învățat nenumărate protocoale, am asistat la intervenții chirurgicale și (sper că) am reușit să dau mai departe cunoștințele acumulate de mine, lucrând adesea în echipă. Cea mai faină parte este că faci parte dintr-un întreg și reușești să și ai parte de toate informațiile despre cazurile din spital.
Spitalul MSF, Haiti
De ce ai observat că au nevoie toți oamenii cu care ai lucrat, indiferent de zonă?
În primul rând, de lucrurile fundamentale – hrană, apă, educație, sănătate. Și cred că toate sunt interconectate. Nu e suficient să se facă doar o parte. Nu e suficient să se construiască o școală fără să îi asiguri profesori și cele necesare apoi. Nu e suficient să aduci ajutoare alimentare fără să ai un plan pe termen lung pentru a-i ajuta pe oameni.
E un cerc ce ar trebui să se închidă, dar cumva rămâne (mai) mereu deschis.
Am făcut cadou o carte unui coleg centrafrican la plecarea mea din misiune și a plâns de bucurie. De atunci mi-am propus ca jumătate de bagaj să fie plin cu cărți în franceză sau engleză. Și mai au nevoie să nu fie uitați, să nu rămână o statistică într-un raport prăfuit și necitit de nimeni.
Foto: arhiva personală
