Într-o lume în care conexiunile umane sunt esențiale pentru echilibrul nostru emoțional, este firesc să ne întrebăm cum putem diferenția o relație sănătoasă de una toxică. Ce le definește, ce le separă și, mai ales, cum putem deveni conștienți de aceste diferențe înainte ca relația să devină nocivă?
Psihanalistul Sigmund Freud spunea că diferența dintre sănătate și boală este, de fapt, una de grad, nu de natură. Acest principiu poate fi aplicat și în contextul relațiilor interumane: rareori o relație este doar bună sau doar rea; mai curând, ea se încadrează undeva pe un spectru între cele două extreme.
Relațiile definesc starea de bine
Relațiile sunt, prin natura lor, surse de împlinire și de conflict. Atunci când două persoane diferite aleg să creeze o conexiune, apar inevitabil tensiuni și neînțelegeri. Bucuria și frustrarea coexistă, iar capacitatea partenerilor de a negocia aceste diferențe este ceea ce determină dacă relația se dezvoltă într-un sens sănătos sau, din contră, alunecă spre toxicitate. Este normal ca orice relație să aibă suișuri și coborâșuri.
Însă, atunci când interacțiunile devin preponderent tensionate, când energia consumată în conflict o depășește pe cea generată de apropiere, iar partenerii ajung să se submineze, să se controleze sau să se trateze cu lipsă de respect, este un semn clar că relația s-a deteriorat și a devenit nesănătoasă.
Cât de sănătoasă e o relație?
Granița dintre o relație sănătoasă și una toxică poate fi subtilă și greu de perceput de către cei implicați. Cei din exterior pot vedea lucrurile mai clar, însă din interior, schimbările negative apar treptat și sunt adesea justificate sau ignorate. În fața unui pericol evident și acut, instinctul nostru de protecție fizic și psihic ne determină spontan să ne apărăm. Însă când comportamentele dăunătoare apar lent, în doze mici și sunt alternate cu momente de afecțiune sau aparentă stabilitate, mintea noastră ajunge să le minimalizeze sau chiar să le accepte ca normale.
Acesta este mecanismul descris metaforic prin sindromul „broaștei fierte”: o broască aruncată într-o oală cu apă clocotită va sări imediat pentru a se salva, dar dacă apa este încălzită treptat, nu va percepe pericolul și va rămâne în oală până când va muri fiartă.
Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Nicolae Steinhardt
Această adaptare la toxicitate este ceea ce, în timp, ne poate face să ne pierdem pe noi înșine. Ne întrebăm cum am ajuns într-un punct în care nu mai știm cine suntem, în care ne trăim viața prin filtrul aprobării celuilalt sau prin nevoia de a-l controla. De ce se estompează instinctul de autoprotecție? De multe ori, răspunsul se regăsește în modul în care am fost crescuți și în dinamica primelor noastre relații, în special cea cu părinții.
O relație sănătoasă presupune existența a doi indivizi diferiți, fiecare cu propriile nevoi, dorințe și granițe personale. Din această diferență ia naștere spațiul relației – un „al treilea” în care ambii contribuie conștient, păstrându-și totodată identitatea. Când, în schimb, partenerii funcționează ca o unitate simbiotică, fără a-și recunoaște și respecta individualitatea, relația devine nesănătoasă. Nu mai putem vorbi de intimitate și conectare, ci de dependență și control. Simbioza – acea fuziune în care nu mai știi unde începi tu și unde se termină celălalt – creează terenul propice pentru pierderea sinelui și pentru apariția comportamentelor abuzive.
Importanța iubirii din copilărie
Această tendință simbiotică își are rădăcinile în copilărie. În primii ani de viață, copilul este complet dependent de mamă. Dacă relația cu părinții este una în care copilul este văzut, iubit și încurajat să devină autonom, el va crește încrezător, capabil de relații mature. Însă, dacă este tratat ca o extensie a părintelui, dacă învață că trebuie să-și neglijeze propriile nevoi pentru a primi aprobare sau iubire, atunci va deveni adultul care își sacrifică sinele în relații sau, dimpotrivă, care cere totul de la celălalt, într-o formă de compensare.
Astfel se naște dinamica victima-agresor – două fețe ale aceleiași traume relaționale – care se atrag și formează cupluri disfuncționale, reluând, inconștient, scenariile copilăriei.
Ce înseamnă diferențierea în relație
Singura cale spre o relație matură și funcțională este diferențierea. Capacitatea de a stabili limite, de a ne recunoaște nevoile și de a respecta individualitatea celuilalt este antidotul simbiozei. Atunci când suntem capabili să iubim o persoană reală, nu o proiecție, o fantezie sau un substitut al unui părinte din trecut, putem construi o relație autentică. Iubirea matură nu cere fuziune, ci apropiere în libertate. Nu ne confundăm cu celălalt, ci ne alegem în mod conștient unul pe celălalt, zi după zi.
Este un proces care presupune renunțare, de multe ori dureroasă – la idealuri nerealiste, la nevoia de a repara trecutul, la așteptarea ca ceilalți să ne ofere ceea ce nu am primit cândva. Doar atunci putem avea relații realiste, echilibrate, în care suntem cu adevărat prezenți – cu partenerii noștri, cu părinții noștri și, cel mai important, cu noi înșine.
Cartea „Vindecarea traumelor provocate de părinții imaturi emotional. Instrumente practice pentru stabilirea granițelor și redobândirea autonomiei emoționale” de Lindsay C. Gibson, apărută la Editura Herald, oferă un ghid pentru identificarea și gestionarea relațiilor disfuncționale, precum și modalități practice de a trasa granite in sprijinul dobândirii autonomiei emoționale.
Foto: Freepik
