Zilele trecute, discutam cu niște prieteni despre motivele pentru care oamenii ajung în terapie. Răspunsul cel mai des întâlnit este legat de relații: cu părinții, partenerii, prietenii sau colegii.
Relațiile sunt esențiale pentru înțelegerea noastră și deseori ajungem să descoperim relația cu noi înșine prin intermediul lor. Nu ne putem cunoaște cu adevărat în lipsa întâlnirii cu celălalt, așa cum nu îl putem vedea pe celălalt fără să știm cine suntem noi. Când ne îngăduim să ne apropiem de o persoană, nu o descoperim doar pe ea, ci și propria noastră persoană, respectiv cine suntem și cine vom deveni în relația cu celălalt.
Cum se construiește imaginea de sine
Doar într-o dinamică de relație se construiește imaginea de sine, relația de referință fiind cea pe care o avem cu părinții. Copilul se vede prin ochii părinților, iar percepția despre sine și lume e profund influențată de modul în care aceștia îl privesc și îl înțeleg. Dacă părinții îl văd ca pe un copil valoros, inteligent și demn de iubire, va dezvolta o stimă de sine sănătoasă. În schimb, dacă este perceput ca problematic sau lipsit de valoare, imaginea de sine va fi negativă. Această oglindire oferă copilului prima imagine despre sine, construită la intersecția dintre el și părinți.
Fără această oglindă, copilul nu știe cine este, ce simte sau care este sensul vieții sale.
Ca adulți, dacă nu am primit această validare, vom căuta mereu să ne regăsim prin ochii altora, așteptând acceptare și iubire necondiționată, vezi cartea psiholoagei Lindsay Gibson, „Copiii adulti ai părintilor imaturi emotional”.
Cum ne afectează relațiile singurătatea emoțională
Această nevoie neîmplinită ne poate împiedica să-l vedem pe celălalt cu propriile nevoi și interese, diferite de ale noastre. Astfel, spațiul relațional se golește într-o foame nesfârșită care nu poate fi satisfăcută, oricât ar oferi cealaltă persoană. Rezultatul este singurătatea emoțională, deoarece privirea noastră rămâne îndreptată spre exterior, abandonându-ne pe noi înșine.
Dacă nu conștientizăm și nu trăim suferința legată de nevoile noastre primare neîmplinite, vom transfera aceste răni în relațiile adulte. Ele devin vizibile în relațiile de autoritate, dragoste sau prietenie, unde retrăim sentimente, așteptări și atitudini formate în relația cu părinții, frații sau alte figuri de atașament.
Învățăm să iubim în contextul siguranței necesare a primei copilării, iar iubirea caută mereu familiaritatea care să țină departe necunoscutul dătător de anxietate. Așa ajungem să recreăm condițiile relaționale ale copilăriei, legându-ne emoțional de persoane care seamănă cu figurile semnificative din trecut.
Pe de o parte, ne apropiem de parteneri care împărtășesc trăsături similare, sperând să obținem iubirea și acceptarea lor. Pe de altă parte, putem avea în minte o imagine formată din tot ceea ce aceste persoane nu au fost.
Căutăm un partener alături de care să recreăm rănile trecutului, sperând să le vindecăm.
Dacă partenerul intră în acest rol, ajungem să îl pedepsim când nu reușim să obținem ce nu am primit în copilărie, punându-i o povară pe care nu o poate duce și care nici nu îi aparține.
În ambele cazuri, nu trăim relația prezentă care, deși similară, este totuși diferită. Nu-l vedem pe celălalt așa cum este, ci prin prisma propriilor noastre nevoi și interpretări, dobândite din experiențele trecute. Acest cerc vicios face ca celălalt, nesimțindu-se văzut în adevărata sa identitate, să se retragă, iar noi ne confirmăm astfel scenariul. Vezi? Merit să fiu respins, neiubit.
Ceilalți sunt oglinzi în care ne privim
Mai mult, ne putem simți atrași de parteneri care manifestă aspecte ale sinelui nostru pierdut, reprimat sau negat. Credem că evadăm din noi înșine și ne reparăm trecutul, dar partenerii pe care îi alegem drept complici, deși diferiți, nu sunt atât de diferiți de noi. În ei găsim părți ale personalității noastre de care nu suntem conștienți, dorindu-ne apropierea pentru a ne întregi, astfel că orice separare de aceștia e resimțită extrem de dureros.
Aspectele afișate în celălalt pot funcționa ca o apărare împotriva calităților opuse din noi.
Partenerul ales pentru stabilitatea sa poate ascunde o nesăbuință haotică. Cel plin de vitalitate poate ascunde o depresie profundă, cel senzual poate ascunde amorțeală și inadecvare, cel calm poate ascunde o agresivitate reprimată iar cel moral poate ascunde fascinații secrete pentru imoralitate.
Adesea, ceea ce ne atrage în celălalt nu este alteritatea sa, ci oportunitatea de a ne întâlni, la o distanță sigură, cu aspecte neasumate din sine.
Ce nu lăsăm să doară nu se vindecă și produce durere atât nouă, cât și celor din jur. Așa ajungem să trăim în relații în care derulăm moduri disfuncționale de a fi, de a ne simți și comporta.
Nimeni nu ne datorează o retrăire reparatorie a copilăriei noastre nefericite. Ca adulți, suntem singurii responsabili să ne îngrijim rănile cu asumare și compasiune. Doar așa putem transforma interiorul nostru într-un loc sigur și valoros, unde îl putem primi pe celălalt cu deschidere și încredere. Un celălalt care să ne îmbogățească, nu să ne înlocuiască. Un celălalt cu care să construim un prezent, nu să reparăm un trecut.
Vă recomand cartea ”Rupe legătura cu persoanele toxice, imature emotional. Regăsește propria identitate și schimbă tiparele relaționale formate în copilărie alături de părinți emoționali”: oferă un ghid de înțelegere și schimbare a tiparelor emoționale disfuncționale, în sprijinul dezvoltării unor relații sănătoase.
Foto: Freepik
