Nu mai știu exact când a început. Să fi fost ziua în care mi-am dat seama că genunchii mei scârțâie mai tare decât ușa de la balcon? Sau când am constatat că nu mai am chef de nimic după prânz, decât să trag un pui de somn. Și au mai fost semne. Cert e mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că s-au dus vremurile când puteam să trag de corpul meu până la epuizare și să ignor că îmi cere mai multă atenție, mai multă odihnă, mai multă apă.
Recunosc: am fost mereu genul de persoană care își începea ziua cu o cafea mare și o scuză la fel de mare: „Nu pot funcționa fără cafea!”. Apa o beam doar dacă mi-era sete și sportul era ceva ce făceam din greșeală sau pentru că nu aveam de ales (de exemplu, când se strica liftul).
Pe măsură ce anii au trecut (și cu ce viteză trec de la un punct încolo!), între două episoade de oboseală și niște kilograme care parcă apăreau peste noapte, am început să înțeleg că nu mai am 25 de ani și că asta încearcă și corpul meu să-mi spună. Nu că am îmbătrânit, ci că am ajuns la o altă vârstă care înseamnă alte obiceiuri, altă grijă față de mine însămi, apucături mai sănătoase și mai conștiente. Și mi-am zis: „OK, e clar că trebuie să schimb tot!”
Pasul 1: cartea care mi-a dat un brânci prietenos
Acest „să schimb tot” a dus, inevitabil, la „nu schimb nimic”. Pentru că „tot” și „nimic” e exact ce vrei să eviți când ai nevoie să schimbi ceva. Sunt termeni care sperie, care intimidează, blochează și te fac să simți c-o dai mereu în bară.
O prietenă mi-a pus în mână cartea Atomic Habits de James Clear. „Ți se potrivește, o să vezi că schimbările mici aduc, de fapt, rezultate pe bune”, mi-a spus. Am zâmbit politicos (traducere: „încă o carte de dezvoltare personală, super...”), dar am început s-o citesc.
Și m-a prins. Pentru început, mi-am propus două scopuri: să beau mai multă apă și să fac mai multă mișcare.
Ideea centrală e genial de simplă: nu ai nevoie de o revoluție, ci de o strategie mică și constantă. Nu trebuie să te transformi în Simona Halep (cine n-ar vrea? Dar hai să fim serioși!), nici să alergi maratoane. Trebuie doar să creezi un sistem în jurul noilor obiceiuri, cele pe care ți le propui, până devin naturale.
James Clear vorbește despre legea celor 1% — dacă te îmbunătățești cu doar 1% în fiecare zi, în timp, rezultatele sunt uriașe. Și despre faptul că obiceiurile nu trebuie să fie perfecte, ci consecvente.
Pasul 2: m-am împrietenit cu apa
Primul meu „micro-obicei” a fost banal: să am mereu o sticlă de apă lângă mine.
Dar nu orice sticlă — una frumoasă, pastelată, cu marcaje pentru ore. Am pus-o pe birou și m-am hotărât că n-o mut de acolo până nu e goală.
Apoi, am făcut din băutul apei un mini-ritual asociat lucrurilor pe care deja le am în rutină: înainte și după fiecare cafea, un pahar de apă. Înainte de prânz, două. Înainte de culcare, câteva înghițituri.
Primele zile au fost haotice. Uitam, mă enervam și da, mergeam la baie din oră în oră. Dar după cam o săptămână, corpul meu s-a reglat singur. Am simțim că am mai multă energie, pielea s-a luminat și, partea mea preferată, nu mai simțeam nevoia să ciugulesc non-stop.
Pasul 3: am ajuns să nu mai urăsc sala
Sportul a fost greu. Întotdeauna am asociat sala cu un fel de pedeapsă modernă. Dar am aplicat regula din Atomic Habits: „Fă-l ușor și atractiv.”
Mi-am luat un abonament aproape de casă, o pereche de adidași comozi și mi-am spus: „Merg doar 10 minute, pe bandă.” Paradoxal, după 10 minute, nu voiam să plec. Apoi, din 10 minute s-au făcut 20, mi-am făcut prietene care mi-au arătat cum se folosesc aparatele și care m-au sprijinit când îmi venea să renunț. După o lună, mersul la sală nu mai era o tortură, ci o pauză mentală și un prilej de bucurie pentru că mă revedeam cu prietenele mele.
Am mai legat obiceiul de altceva plăcut: podcasturile mele preferate. Am ascultat povești, am râs, am învățat, în timp ce corpul meu se reconecta cu mine.
Pasul 4: am folosit micile eșecuri pe post de lecții
Evident că n-a fost și nu e un drum liniar. Mai am zile când „uit” să beau apă sau când sala pierde în fața Netflix-ului. Dar James Clear spune ceva foarte eliberator: „Nu te concentra pe perfecțiune, ci pe revenire.”
Așa că nu mă învinovățesc, nu mă desconsider, nu renunț. Reiau a doua zi, cu calm. Pentru că secretul nu e să nu cazi, ci să te ridici fără drame.
Din toată povestea mea cu cartea, apa și sala aș spune că am învățat niște lucruri care merită povestite:
- nu trebuie (și nici nu se poate) să-ți schimbi viața într-o zi. Ci doar să adaugi un gest mic, zilnic, care contează.
- a bea suficientă apă nu e un clișeu de beauty influencer, ci o formă de grijă de sine, care se traduce prin piele mai frumoasă și mai puțini covrigei.
- sportul nu e despre corp perfect, ci despre corp funcțional.
- înaintarea în vârstă nu e o pedeapsă, ci un capitol prin care trecem cu toții, dacă avem noroc. Așa că e, de fapt, un privilegiu. Dacă avem grijă de sănătatea noastră, încă ne putem simți foarte bine.
Astăzi beau doi litri de apă pe zi (aproape fără să-mi dau seama) și merg la sală de trei ori pe săptămână. Nu pentru că „trebuie”, ci pentru că mă simt bine. E clar că nu am devenit un guru al disciplinei, cedez în fața unui ecler cu cremă de lămâie, dar am o viață mai organizată, mă simt mai energică și mai împăcată. Și când prietenele mă întreabă „Cum reușești?”, le spun mereu: „Un pahar de apă. Zece minute de sport pe zi. Și o carte despre obiceiuri atomice”.
