Nu știu exact în ce moment am început să mă prind că mă încăpățânez mai mult decât ar fi cazul. Poate când am realizat că folosesc fraza „pe vremea mea” fără să-mi dau seama (ceea ce e dificil de evitat când crești un adolescent). Sau poate când m-am surprins respingând, aproape reflex, orice idee care venea de la cineva mai tânăr. Am zis că eu nu o să fiu ca părinții clasici, blocați în „adevărurile” lor. Totuși, m-am trezit fixându-mă pe câteva convingeri de parcă aș fi fost avocatul lor din oficiu. Și, brusc, am înțeles: îmbătrânirea nu vine doar cu riduri și ochelari progresivi. Vine, mai ales, cu idei fixe.
Când „știu eu mai bine” devine boală cronică
E o boală subtilă, aproape invizibilă. Nu doare și nu se vede la RMN, dar te face să aluneci încet, încet într-o formă de scleroză a gândirii. „Știu eu mai bine” este începutul sfârșitului. Îl aud în jurul meu zilnic: la vecina care spune că „nu se mai face pâine ca pe vremuri” (mă gândesc automat la jumătatea de franzelă luată pe cartelă), la colegul care refuză orice aplicație nouă „că oricum e o prostie”, la rudele care au păreri ferme despre orice, de la economia mondială până la ceaiul de tei.
E ușor să râzi de ei. Până când îți dai seama că și tu ai momente când devii exact la fel.
Zidurile invizibile
Ideile fixe sunt ca niște ziduri. Le construim încet, cărămidă cu cărămidă, și ajungem să trăim între ele. La început, par o formă de siguranță: dacă știi exact ce crezi, lumea devine mai simplă. Nu mai trebuie să te frămânți, nu mai trebuie să-ți pui întrebări. Doar repeți răspunsurile gata făcute. Dar, încet-încet, zidurile te închid. Te izolează de dialog, de curiozitate, de învățare. Sunt ca mucegaiul care prinde rădăcini pe pereți: nu-l vezi imediat, dar când devine vizibil, e deja greu de eliminat.
Povesteam cu o prietenă dragă despre inteligența artificială. Ea, convinsă că e diavolul întruchipat, eu încercând să-i explic că poate fi și instrument util. După 10 minute, vorbeam singure. Nu exista niciun dialog, doar două monologuri paralele.
Și atunci am realizat: când intri într-o conversație doar ca să-ți aperi punctul de vedere, nu mai ești prezent cu adevărat. Doar ridici ziduri tot mai înalte, iar când dai să ieși din ele, te lovești cu fruntea de propriul construct.
Cei care au idei fixe nu mai știu să asculte. Doar așteaptă să termine celălalt ca să-și continue discursul, exact cum făceam amândouă, prietena mea și cu mine, în discuția de care spuneam. Și ăsta e cel mai sigur semn de îmbătrânire mentală.
Tinerețea înseamnă curiozitate
Când eram mici, nu știam nimic și exact asta ne făcea curioși. Întrebam, căutam, eram dispuși să greșim. Tinerețea nu are legătură doar cu pielea netedă, ci cu libertatea de a spune „nu știu”. Cu bucuria de a învăța ceva nou, chiar dacă îți dă peste cap tot ce credeai până atunci. Îndoiala e semn de viață. O minte vie nu se agață de certitudini ca de colacul de salvare. Se scufundă, iese la suprafață, caută din nou.
De ce ne este atât de greu să acceptăm idei noi? Pentru că ne e frică. Dacă recunosc că nu știu, dacă accept că poate m-am înșelat, simt că pierd teren. Orgoliul nostru confundă flexibilitatea cu slăbiciunea. Și atunci preferăm să rămânem ancorați în certitudini, chiar dacă ele ne țin pe loc. Dar adevărul e că rigiditatea nu e forță, ci fragilitate. Un copac țeapăn se rupe la prima furtună. Unul flexibil se apleacă și rezistă.
Lecția copiilor
Copiii mă surprind mereu prin ușurința cu care trec de la o opinie la alta. Azi spun „îmi place filmul ăsta”, mâine recunosc că s-au răzgândit. Nu simt că își pierd autoritatea dacă admit că au greșit. Eu, în schimb, simt adesea nevoia să-mi apăr poziția până în pânzele albe, chiar și când nu mai are sens.
Atunci îmi dau seama: rigiditatea e semn de îmbătrânire, iar flexibilitatea e semn de tinerețe, indiferent de vârstă.
Copiii nu au idei fixe. Au întrebări. Și poate ăsta e secretul: să păstrăm întrebările chiar și atunci când credem că am găsit răspunsurile. Am cunoscut oameni de 70 de ani care citesc, merg la cursuri de dans, se apucă de pictură sau învață să folosească aplicații noi. Și am întâlnit tineri de 25 de ani care știu totul, au verdicte pentru orice și nu sunt interesați de alt punct de vedere. Cine e mai bătrân dintre ei? Răspunsul e clar.
Învățarea continuă nu e doar o strategie de dezvoltare personală, e un elixir al tinereții. Îți menține mintea vie și te ferește de mucegaiul ideilor fixe. Ceea ce duce la cea mai optimistă concluzie posibilă: tinerețea e o alegere. Poți avea riduri și păr alb, dar să rămâi curios, deschis și dispus să spui „nu știu”. Și poți să nu ai încă 30 de ani împliniți, dar să fii deja bătrân pentru că ai devenit prizonierul certitudinilor.
Ideile fixe sunt semnul cel mai clar că îmbătrânim. Și, dacă vrem să ne păstrăm mintea tânără, avem nevoie să cultivăm îndoiala, să punem întrebări și să rămânem curioși. Niciun supliment de la farmacie nu poate face mai mult pentru creierul nostru decât libertatea de a fi deschis la minte, curios și dispus să te gândești de două ori la propriile tale convingeri.
