Toți ne dorim ca ai noștri copii să urmeze calea adevărului, să putem construi împreună relații bazate pe încredere. Sigur că ne străduim să încurajăm sinceritatea, să fim încrezători, să le oferim libertate cu limite. Apoi, pe măsură ce cresc, căutăm să nu fim intruzivi și să le satisfacem nevoia de independență și autonomie. Cu toate acestea, se întâmplă uneori ca ai noștri copii să recurgă la minciuni pentru a obține ce își doresc.
Prin a obține ce își doresc, mă refer și la a evita consecințele acțiunilor lor, la a amâna să îndeplinească o sarcină care nu le face plăcere și la a proteja sentimentele unei persoane apropiate sau a nu dezamagi pe cineva drag.
Ce se ascunde în spatele minciunii?
Unul din cele mai importante aspecte pe care trebuie sa le urmărim, când constatăm că am fost mințiți de copilul nostru, este să ne uităm la ce se ascunde în spatele minciunii. Să fie, de exemplu, teama că, dacă ne-ar fi povestit sau cerut permisiunea pentru a face ce își dorea, noi am fi spus NU sau am fi reacționat într-un mod care să îl împiedice să mai vină către noi pe viitor?
Se ascunde dorința de a evita pedeapsa sau rușinea? Sau poate că își dorește să-și protejeze colegii, prietenii? Copiii mint, uneori, pentru a părea mai importanți, mai interesanți în fața grupului de egali, pentru a câștiga admirația celorlalți. Minciuna este folosită, deseori, și pentru a ascunde orice lucru care le-ar putea crea probleme.
Pactul de încredere
Încă de când băiatul meu era la grădiniță, am făcut cu el un pact: indiferent cât de grav e lucrul pe care el consideră că l-a făcut, este foarte important ca el să-mi povestească acel lucru. I-am spus la momentul respectiv că acest lucru mă ajută să-l susțin în fața oricărei persoane. Adevărul e cea mai bună și sigură cale pentru a-l putea proteja și pentru a putea fi de partea lui.
A fost una din cele mai importante și de folos înțelegeri pe care le-am avut cu el de-a lungul timpului. Am știut întotdeauna de la el când a dat de bucluc.
Când mă sunau educatoarea, învățătoarea, dirigintele sau antrenorii, eu aveam deja versiunea lui și puteam să abordez lucrurile în maniera cea mai potrivită pentru el.
A înțeles că, indiferent cât ar fi de grav ce face, împreună vom găsi o soluție. Mă bucur că și acum, când are 17 ani și trece prin anii provocatori ai adolescenței, încă îmi povestește lucruri pe care, din păcate, alți tineri nu reușesc să le discute cu părinții lor.
E posibil să avem onestitate 100%?
Asta nu înseamnă, însă, că al meu copil nu minte niciodată, nu ascunde lucruri, nu se simte copleșit de diferența dintre valorile familiei noastre și convingerile grupului de prieteni. Adolescenții mint, uneori, pentru a evita respectarea unor reguli al căror sens nu îl înțeleg sau pentru a câștiga un statut în lumea lor dinafara casei. Important este ca si noi, adulții din jurul copilului, să punem în practică ce îl tot învățăm pe el că este bine să facă. Nu ne putem aștepta ca cel mic să spună mereu adevărul, dacă se întâmplă să ne surprindă pe noi spunând lucruri neadevărate. De exemplu, să ne audă spunând unui prieten: „nu pot să particip la evenimentul tău, căci sunt plecat în concediu", iar copilul să știe că nu acesta este adevăratul motiv pentru care nu-i vei fi alături prietenului tău. Sau: „ți-am respectat întotdeauna intimitatea", când copilul știe că i-ai umblat prin sertare sau i-ai citit jurnalul/ mesajele. Sau: „îmi place foarte mult cadoul de la tine", deși nu l-ai folosit niciodată. Sau, poate una dintre cele mai comune minciuni, care pentru mulți dintre noi s-a transformat deja în automatism, când suntem întrebați: „ce mai faci?" și răspunde, automat, „bine”. De foarte multe ori, în spatele acelui „bine” se ascund, de fapt, lucruri pe care ne este greu să le rostim.
Așa că, înainte de a ne pune întrebarea de ce mint copiii, ar trebui să analizăm cât de înclinați suntem noi să mințim.
Să lucrăm la încredere
Un alt lucru pe care îl putem face este să avem încredere în copil și, mai ales, să arătăm că suntem, la rândul nostru, de încredere, să ne ținem promisiunile, să nu ne bazăm pe pedepse, căci nu ne dorim ca ai noștri copii să se supună din teamă. Să subliniem că mai important decât ce s-a întâmplat este să fim onești, căci greșeala recunoscută este pe jumătate iertată. Și, chiar dacă minciuna afectează relația de încredere, o singură minciună poate fi iertată. Dar dacă lanțul minciunilor continuă, încrederea se va pierde și va fi greu de restabilit.
O sumarizare în câțiva pași a tuturor acestor informații: când un copil minte, părintele ar trebui:
- să încerce să descopere ce se ascunde în spatele minciunii;
- să se pună în papucii copilului și să încerce să înțeleagă perspectiva acestuia;
- să reacționeze cu blândețe și, dacă nu poate pe moment, să spună ce simte legat de ce a descoperit, să-și dea timp să înțeleagă ce s-a întâmplat și să reia discuția când simte că o poate duce cu calm;
- să nu pedepsească! Pedeapsa îl determină pe copil să mintă mai mult, să se ascundă mai mult;
- să se conecteze mai des cu copilul, cele mai multe lucruri/ situații dureroase, omisiuni ale adevărului mi-au fost mărturisite când atât eu, cât și copilul eram relaxați, implicați în activități care ne aduc bucurie;
- să discute cu copilul despre cum se simte în legătură cu faptul că a fost mințit și despre care ar putea să fie consecințele minciunii pe termen scurt, mediu și lung;
- să ceară ajutor de specialitate dacă adolescentul folosește minciuna în mod repetat, iar asta îl pune în situații periculoase pe el sau pe cei din jur;
- să evite luptele de putere, dar să lupte pentru reconsolidarea încrederii și a importanței acestei valori - onestitatea.
Și, poate cel mai important, să le transmită prin vorbe, dar mai ales prin acțiunile lor, că indiferent ce au făcut, cât au mințit, cât s-au ascuns, noi, părinții lor, suntem cei către care trebuie să se îndrepte când au o problemă.
Foto: Freepik
