Legenda spune că zeii au dăruit oamenilor ceaiul pentru a-i ajuta să trăiască mai bine. La început, gustul amar îi făcea pe oameni să fiarbă frunzele împreună cu fructe și legume, ca să-l îmblânzească. Secole mai târziu, chinezii au descoperit metodele fine de uscare și fermentare care au păstrat aroma, transformând ceaiul într-un elixir.
În China secolului al VIII-lea, ceaiul devine poezie. Călugărul Lu Yu, considerat părintele acestei arte, a scris „Cartea Ceaiului”, o operă în trei volume dedicată frumuseții simple a ritualului. Unul dintre discipolii săi, poetul Lu Tung, spunea: „Prima ceașcă îmi umezește buzele, a doua îmi alungă singurătatea, iar a șasea mă cheamă spre tărâmul nemuritorilor.”
Popularitatea ceaiului a dat naștere unor adevărate opere de artă – porțelanuri translucide, boluri delicate, ceainice cu forme grațioase. Chiar și sunetul pe care îl scoteau când se atingeau între ele era considerat o muzică a rafinamentului.
Japonia și religia estetismului
În secolul al XV-lea, Japonia a dus ceaiul dincolo de savoare – l-a ridicat la rang de religie a estetismului: *chanoyu*, ceremonia ceaiului. La început, era o băutură rară, adusă din China și servită doar în temple, în timpul rugăciunilor. Împăratul Shomu a fost cel care a răspândit obiceiul, iar preoții budiști l-au transformat într-un instrument de meditație.
Călugărul Murata Shuko, considerat creatorul ceremoniei japoneze a ceaiului, a înțeles că o ceașcă poate deveni un act spiritual. El a simplificat ritualul până la esență: gesturi lente, spații tăcute, armonie și egalitate între participanți. În casa de ceai, rangul social dispare, iar oamenii se întâlnesc într-un spațiu al purității și respectului.
Ceaiul nu era doar băutura prieteniei, ci o cale spre iluminare. Fiecare mișcare – a turna apa, a ridica ceașca, a o așeza înapoi – devenea o meditație.
De la aristocrație în cănile tuturor
Europenii au descoperit ceaiul abia în secolul al XVII-lea, prin negustorii portughezi și olandezi care aduceau mărfuri exotice din China. La început, doar nobilimea își permitea luxul de a-l savura. În Londra, obiceiul ceaiului de la ora cinci a devenit un simbol al rafinamentului, iar femeile din înalta societate transformau fiecare întâlnire într-un mic ritual social.
Cu timpul, ceaiul a coborât din saloanele aristocratice în casele de rând. La mijlocul secolului al XIX-lea, era deja o băutură obișnuită, asociată cu cumpătarea și echilibrul. Alcoolul agita, ceaiul calma. Era o formă de liniște în fiecare cană aburindă.
Și, odată cu ceaiul, s-a născut și eticheta ceaiului – o formă de civilizație în miniatură, un exercițiu al respectului față de ceilalți și față de tine.
Arta de a bea ceai
Astăzi, într-o lume grăbită, ritualul ceaiului poate fi o formă de rezistență. O mică oază de rafinament, un moment în care timpul pare să se dilate.
Poți transforma o după-amiază obișnuită într-o clipă de bucurie împărtășită. Invitația la ceai nu are nevoie de fast – doar de intenție. Un mesaj scris de mână, un ton cald, o oră potrivită. Între 13:00 și 17:00 este timpul perfect pentru o întâlnire elegantă, dar fără grabă.
Alege ceaiul care te inspiră – verde, negru, alb, rooibos, sau o infuzie de plante. Important e să-l prepari cu atenție și să-l servești dintr-un ceainic care te bucură. O față de masă albă, flori de sezon și câteva gustări ușoare – iată decorul simplu, dar plin de farmec al unui moment bine făcut.
Micile reguli ale grației
Când bei ceaiul, fă-o cu calm. Ține ceașca între degetul mare și arătător, sprijină toarta cu mijlociul, iar degetul mic lasă-l să se odihnească discret – ridicarea lui nu este un semn de eleganță, ci doar de stângăcie.
Dacă adaugi zahăr, amestecă-l încet, ca și cum ai plimba lingurița între ora 12:00 și ora 6:00 pe cadranul imaginar al ceștii, fără să atingi marginile. Mișcarea aceasta are ceva aproape terapeutic. Bea în înghițituri mici, fără zgomot. Lasă conversația să curgă, iar liniștea dintre vorbe să fie parte din farmec. Ceaiul nu cere grabă, ci prezență. O masă de ceai poate include sandviciuri fine, prăjituri mici, elegante, servite pe farfurii de porțelan. Iar dacă vrei să adaugi o notă de surpriză, oferă un pahar de șampanie la început. Este un gest neașteptat, dar de o eleganță perfectă – o punte între tradiție și modernitate.
Bucuria dintr-o ceașcă
Ceaiul ne învață ceva esențial: frumusețea nu stă în grandios, ci în atenția la detaliu. Într-o lume în care totul se mișcă prea repede, o ceașcă de ceai poate deveni un mic act de artă, o formă de recunoștință pentru clipa prezentă. Într-un spațiu cald, între prieteni sau în singurătate, fiecare gest – turnatul apei, aroma care se ridică ușor, prima înghițitură – te aduce mai aproape de tine. Fie că ești în China antică, într-un templu japonez, într-un salon londonez sau la tine acasă, sensul rămâne același: ceaiul e o conversație cu viața însăși. Bucură-te de ea!
Liliana Nestor este lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține evenimentul „Istoria ceaiului și reguli de etichetă”, pe 18 octombrie.
