De ce nu mi-e (prea) frică să îmbătrânesc

Bunica mea paternă este omul care a îmbătrânit cel mai frumos dintre toți oamenii pe care-i cunosc eu.

Share

A fost învățătoare într-un mic oraș din Ardeal. Și a fost acea bunică pe care i-o doresc fiecărui copil. Era cochetă. Avea un ruj și un parfum cu miros de lăcrimioare, ambele stăteau pe o tavă din metal, lângă oglindă.

Avea haine bune, de duminică, pentru biserică, însă și în restul săptămânii, indiferent ce ar fi purtat, avea ținută. Acea ținută tipică învățătoarelor care sunt conștiente că rolul lor este unul de model. Iar în fața clasei, te prezinți cu clasă. A fost o femeie frumoasă, dreaptă, iubitoare, severă, caldă, educată. Juca remi o dată pe săptămână, cu prietenele ei, iar de la masă nu lipseau plăcintele, prăjiturile și vișinata. Acolo, în sufrageria cu miros de zahăr pudrat, eram martora unui timp decupat din prezentul comunist și proiectat într-o altfel de eră, una căreia îi duc dorul și caut, la rândul meu, s-o reproduc.

Bunica mea nu s-a temut să îmbătrânească. Îmi spunea că a trăit o viață bună. Și-a văzut cei doi copii ajunși oameni mari, ne-a iubit pe noi, nepoatele ei și a apucat să-și îmbrățișeze și cei trei strănepoți. Iubea copiii și animalele, deopotrivă. Când l-am dus pe fiul meu să o cunoască, era mic. Se juca pe covor cu niște mașinuțe. M-am temut să n-o deranjeze zgomotul, așa că l-am rugat să facă liniște. Bunica mea, întinsă în pat, a spus să-i dau pace. „Fătu’ mamii, nu-i zice să tacă! Tare-mi place să aud voci de copii!” Așa cum i-a plăcut de toți copiii pe care i-a școlit. Generație după generație. Așa cum m-a iubit pe mine: cu acceptare deplină, dar și cu așteptări. Mă pregătea pentru școală, la plecare îmi ura: ”Drumu’ cu fumu’!”. Adică să-mi bată vântul din spate, să ajung ușor acolo unde mergeam, la fel ca fumul.

Avea prietene multe, bune și vechi. Era, ceea ce am putea numi, oricât de desuet ar suna, un stâlp al comunității. Pentru bunica mea, nu a părut să conteze că timpul trece, mai degrabă părea să conteze să treacă cu folos. Nu părea speriată de bătrânețe ca antipod al tinereții, însă o speria, într-adevăr, că ar fi putut să-și piardă demnitatea pe măsură ce ar fi devenit neputincioasă. Aș concluziona că rețeta ei era alcătuită din două ingrediente: sens și demnitate. Sunt recunoscătoare pentru multe dintre rețetele ei din bucătărie (gătea divin), însă îmi dau seama că, probabil, asta a fost cea mai prețioasă rețetă pe care am moștenit-o, nescrisă pe vreo hârtie, dar înscrisă în esența ființei mele. Dacă timpul trece cu sens și demnitate, să îmbătrânești nu e cel mai neplăcut lucru care ți se poate întâmpla.

„Omul nu trebuie să întrebe care este sensul vieții”

Am fost curioasă să aflu dacă intuiția mea profană are sens în fața unei persoane care deslușește mintea umană dintr-o perspectivă mai puțin subiectivă. Mădălina Stoenescu este psiholog clinician și psihoterapeut: „De fiecare dată când vine vorba de sens, gândurile mele se întorc către Viktor Frankl şi volumul său, „Omul în căutarea sensului vieţii”.

Spune acolo că omul nu trebuie să întrebe care este sensul vieții, ci să recunoască că el este cel întrebat.

Afirmăm, de multe ori, că suntem în  căutarea „sensului”, sau că am pierdut „sensul”, că „nimic nu are sens” şi observ că avem tendinţa de a folosi cuvântul la singular, ca și cum totul s-ar reduce la un singur „sens”. Vă încurajez să priviţi dincolo de această formulare şi să vă amintiţi că suntem unici iar viaţa, cea care întreabă, este diferită pentru fiecare dintre noi. De aceea vorbim despre o multitudine de sensuri şi răspunsuri pe care le putem identifica la nivel personal. Există, însă, și câteva emente comune pe care le putem asocia ideii de „sens”:

- realităţi cotidiene, nevoi: a aparţine, a face, a crea, a participa.

- valori: demnitate, prietenie, respect, familie, onoare.

Dacă ar fi să ne întrebăm care este motivul pentru care simţim nevoia unui sens, răspunsul, probabil, va conţine referinţe la a ne simţi utili, văzuţi, apreciaţi, a simţi că aparţinem şi că ne integrăm, că valorile noastre sunt recunoscute, respectate şi împărtăşite”.

De ce avem nevoie de sens

Mădălina Stoenescu privește discuţia despre îmbătrânire din două direcţii: pe de o parte, interesul pentru dezvoltare personală, care este un proces care se întâmplă în „aici” şi „acum”, cu fiecare lecţie învăţată, cu fiecare credinţă negativă confruntată cu realitatea şi transformată în gând adaptativ. Într-un proces de evoluţie personală, frica de bătrâneţe tinde să fie înlocuită de bucuria clipei, iar trăirea din plin a prezentului se interpune în calea gândurilor despre bătrâneţe.

De cealaltă parte, o viaţă trăită „cu sens” este o viaţă de care ne bucurăm, iar acolo unde există bucurie şi plăcere, frica este destul de puţin prezentă, cu atât mai mult frica de un viitor pe care nu stă în puterea noastră să îl controlăm. Astfel, o decizie responsabilă de dezvoltare personală, de găsire a sensurilor şi valorilor personale şi de a trăi în concordanţă cu ele este ceea ce ne poate ajuta atunci când apare frica de bătrâneţe sau de a îmbătrâni. Ceea ce contează, în definitiv, este să ne trăim viaţa împlinit şi în prezent”.

Mădălina Stoenescu este psiholog clinician şi psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală, cu competenţe în hipnoterapie. A participat la programe de voluntariat și este facilitator Sandwork Expresiv. Parcursul de aproape zece ani în domeniul psihologiei i-a dat ocazia, în primul rând, să se descopere. Cele mai importante lucruri pe care le-a învăţat sunt ce înseamnă să-ţi pese cu adevărat de tine şi de celălalt şi cât de dificil este să ne găsim curajul şi convingerea că merităm să ne fie bine. Crede că înţelegerea diversităţii, încrederea, empatia şi un pic de umor sunt atribute necesare pentru explorarea aspectelor dificile şi înţelegerea proceselor, conflictelor interioare, sentimentelor şi comportamentului fiecărui client în parte.

Foto: Pexels

Share