Orfanii de prieteni: ce se întâmplă când oamenii dragi emigrează

Plecarea cuiva drag seamănă cu un divorț sau cu o despărțire, însă ține de noi să rămânem prieteni.

Share

Am trei oameni care au plecat din România și încă-mi lipsesc.


Prima a fost M. Prietena mea cea mai bună, am lucrat, am locuit, am călătorit, am râs și am plâns împreună. E nașa copilului meu. A plecat în Scoția cu câteva zile înainte să nasc. A fost sfâșietor să n-o am lângă mine, să fie departe.


A urmat D., prietena mea cu umor fabulos și ten alb ca porțelanul, frumoasă ca un personaj de poveste, cu care am citit, pe plajă, din nuvele lui Tolstoi. Nu am trăit un sentiment de armonie mai intens decât acela pe care-l simți când îți calibrezi ritmul de citire cu un alt om. Acum, D. e-n Germania. Departe.


Apoi a fost C. A plecat, de curând, în Olanda. Departe.


Când trec pe lângă locurile unde stăteau aici, în București, mi se strânge sufletul. Pentru că, oricât ai vorbi la telefon și oricâte mesaje simpatice ți-ai trimite, când un prieten emigrează, iese din realitatea pe care o-mpărțea cu tine. Îmi amintesc câte discuții a stârnit plecarea Ioanei Chicet- Macoveiciuc. Au fost mesaje de susținere, de încurajare, dar și unele veninoase, ca la un divorț cu care e de-acord doar o parte. Cel „părăsit” se simte furios, trădat, singur, speriat, rănit. Poate e o paralelă forțată. Dar, până la urmă, ne leagă de prietenii noștri și de oamenii pe care-i admirăm/citim/dorim în preajmă multe, multe sfori invizibile. Iar când aleg să plece, doare. Pentru că ne simțim un pic cam orfani de prieteni.


„Noi” devine „tu” vs. „eu”


E dificil și să reiei discuțiile. Pentru cei plecați, începe o perioadă de uimire, descoperă lumea nouă în care au intrat. Tu, cel rămas acasă, te simți nu doar abandonat, ci și expus. Pentru că auzi cât de bine e „acolo” și cât de greu pare de trăit „aici”, prin comparație. Poate e nevoia celui plecat de a-și justifica alegerea- care nu e una simplă. Poate chiar descoperă o societate mai sănătoasă, iar uimirea sa că tu rămâi aici e autentică. Doar că nici tu, cel rămas, n-ai cum să nu-ți spui că și „aici” sunt lucruri bune și că să le anihilezi, odată dus, e ca și cum ai anula tot ce a fost frumos înainte. Ca la un divorț. Pe lângă toate cele care au dus la despărțire, cândva ați fost fericiți. De ce ai șterge cu buretele partea frumoasă?


Magic People: Ioana Ginghină

Make Life Magic, 00:37:30
Podcast


Relația se schimbă


De obicei, tumultul acestor trăiri se potolește, cu timpul. Tu, cel rămas, îți vezi de viața ta, ai și alți prieteni, ai treabă, viața merge înainte. Ei, cei plecați, se adaptează noii vieți, încep s-o vadă cu bune și (g)rele, așa cum e viața peste tot. Singura diferență e că ne despart niște mii de kilometri, ori poate mai mult. Și că prietenia nu mai e despre o cafea băută-n bucătărie, după-amiază. Nici despre un drum la mall sau despre „pot lăsa copilul la tine-n seara asta?”. Nici despre ieșiri la iarbă verde, nici despre probleme comune. De multe ori, în discuții reapar comparațiile. Atunci te ferești să mai spui ceva pentru că empatia e înlocuită de ceva ciudat, iritant (de exemplu, în discuțiile despre școală, nu-ți arde să tot auzi cât de bine e altundeva. Tu ești aici și pare că e vina ta că nu pleci să-i oferi copilului tău un sistem școlar mai bun, nu-i așa?) În schimb, copilul tău are prieteni de-o viață, aici. Vorbește-n limba lui maternă, își vede bunicii când vrea, e „acasă”. Probabil că există și o variantă în care relația poate continua: e cea în care admitem, cu toții, că „a pleca” și „a rămâne” nu sunt alegeri „corecte” sau „greșite”. Sunt decizii pe care fiecare dintre noi le ia cu mintea, sufletul și contextul proprii. Pentru mine, România e „acasă”. Aici împodobesc bradul de Crăciun, aici am rădăcini, iar fără rădăcini simt că mă suflă vântul. Nu idealizez țara asta, sunt un milion de lucruri pe care le-aș schimba și câteva pe care chiar încerc să le schimb.



Dar e un „ceva” al României care mă ia în brațe când am nevoie.


Așa că te rog, drag prieten care pleci, să te bucuri dacă ai găsit ceea ce căutai, fără să compari, diseci și anulezi ce ai lăsat în spate. Nu e nevoie să dărâmi ca să construiești.


Secretul prieteniilor care rezistă


Prieteniile care supraviețuiesc la distanță, și sunt multe care supraviețuiesc, dovedesc ceva: în afara problemelor comune, există valorile comune. Când un om pleacă, cercul problemelor comune se micșorează drastic. Pur și simplu, fiecare dintre noi are altă cruce de dus. Valorile comune, pe de altă parte, sunt imune la numărul de kilometri care ne despart. Nu mai putem bea o cafea împreună oricând avem chef, însă și când ne-ntâlnim, ah, ce gust are cafeaua! Când povestim, ah, câte amintiri învie și cât loc de amintiri noi se face! Când ne e greu, cât de sigur se simte să ne deschidem sufletul, fără să fim judecați! Suntem orfani de prietenii care pleacă. O vreme. Unii dintre ei se desprind de tot și ne-mpăcăm cu ideea. Alții rămân în sufletul nostru și noi într-al lor, cuibăriți într-un fel de „acasă” fără escale, vize, granițe sau comparații.


Foto: Unsplash

Share