Uneori, ne este mai ușor să recunoaștem valoarea muncii altora decât să avem încredere în ceea ce oferim noi. Pregătim un material cu grijă, dar amânăm să îl trimitem, întrebându-ne dacă este suficient de bun. Avem o idee care merită discutată, dar renunțăm să o spunem până la capăt atunci când cineva ne întrerupe. Colegii ne cer ajutorul și se bazează pe noi, însă, când ne mulțumesc, răspundem aproape fără să ne gândim: „nu am făcut mare lucru”. Ne îndeplinim responsabilitățile, găsim soluții și contribuim, dar ne vine greu să ne acordăm aceeași apreciere pe care o oferim atât de firesc celorlalți.
La locul de muncă, această nesiguranță se poate manifesta prin îndoiala că suntem suficient de pregătiți, că putem lua o decizie bună sau că avem dreptul să ne susținem punctul de vedere. Nesiguranța ne poate arată o nevoie reală de învățare, însă uneori continuă să existe în ciuda experienței și a rezultatelor.
Competența și încrederea în propria competență nu cresc întotdeauna în același ritm; putem recunoaște cu ușurință valoarea unui coleg și, în același timp, putem găsi nenumărate motive pentru care propria contribuție nu ar trebui să conteze prea mult.
Încrederea în sine privește ceea ce credem că putem face într-o anumită situație, în timp ce stima de sine ține de felul în care ne apreciem și ne respectăm ca persoane. Diferența este importantă, mai ales atunci când ceva nu ne reușește. O prezentare mai puțin bună ne poate arăta că avem nevoie de exercițiu, iar o propunere respinsă poate avea nevoie de argumente suplimentare, fără ca aceste experiențe să devină verdicte asupra valorii noastre. În momentele de îndoială însă, ne este greu să păstrăm această măsură și ajungem să judecăm întreaga noastră capacitate printr-un singur rezultat.
Sindromul impostorului
Ceea ce numim frecvent sindromul impostorului descrie dificultatea de a ne recunoaște competențele și realizările, însoțită de teama că ceilalți ne consideră mai capabili decât suntem.
Reușita este explicată prin noroc, prin ajutorul primit sau prin împrejurări favorabile, în timp ce greșeala pare să confirme cele mai aspre îndoieli despre noi. Acest fenomen poate apărea inclusiv la oameni cu rezultate profesionale foarte bune, care își îndeplinesc responsabilitățile, dar nu reușesc să simtă că își merită locul.
Nu orice ezitare înseamnă însă sindromul impostorului. Uneori suntem într-un rol nou, alteori ne confruntăm cu o responsabilitate mai mare sau lucrăm într-un mediu în care întrebările sunt întâmpinate cu nerăbdare. Comparațiile, criticile repetate și așteptarea de a nu greși niciodată pot face exprimarea mai dificilă. De aceea, înainte să îi spunem cuiva că trebuie să aibă mai multă încredere în sine, merită să înțelegem ce trăiește și în ce condiții încearcă să își facă munca.
Să privim contextul
Pregătirea profesională ne oferă un sprijin important: cu cât înțelegem mai bine ceea ce facem și avem ocazia să aplicăm, cu atât putem argumenta mai clar, putem lua decizii mai informate și putem recunoaște situațiile în care avem nevoie de ajutor. Dar, pe măsură ce învățăm, descoperim și complexitatea domeniului nostru, iar uneori privim atât de atent ceea ce încă nu știm, încât uităm cât am învățat deja. Putem continua să adunăm cursuri și certificări, așteptând să devenim pe deplin pregătiți înainte de a ne permite să contribuim.
Cred că o încredere realistă se construiește și prin acceptarea acestei situații: am ceva valoros de oferit acum, chiar dacă mai am lucruri de învățat. Pot să îmi susțin o idee și să ascult o obiecție, pot să răspund la o întrebare și să recunosc că pentru următoarea am nevoie să mă documentez. Nu trebuie să aleg între a părea că știu totul și a rămâne tăcut.
La 18 ani, am pășit în viața profesională cu multă încredere în mine și cu acel curaj al tinereții care te face să vezi posibilitățile înaintea obstacolelor. Privind în urmă, cred că era și o doză de inconștiență în felul în care porneam la drum, fără să anticipez toate dificultățile. Am avut reușite profesionale foarte mari și cred că încrederea în mine a avut un rol important: m-a ajutat să încep, să îmi asum responsabilități și să nu mă retrag înainte de a încerca. Munca și învățarea au susținut ceea ce am construit, iar rezultatele mi-au dat, la rândul lor, curaj să merg mai departe.
Ce vine întâi: încrederea sau succesul?
Mă întreb uneori ce a fost mai întâi, încrederea sau succesul? Reușim pentru că avem încredere în noi ori începem să credem în noi după ce reușim? În propria viață, le văd legate una de cealaltă, fără o ordine pe care să o pot transforma într-o regulă pentru toți. Uneori ai nevoie de puțin curaj ca să faci primul pas, iar alteori o reușită modestă îți oferă încrederea pe care nu o aveai. Contează și oamenii întâlniți, oportunitățile, sprijinul primit și felul în care este recunoscută munca ta. Încrederea poate susține succesul, dar nu îl garantează, după cum nici succesul nu ne scutește pentru totdeauna de îndoieli.
Anii petrecuți în bancă m-au trecut prin multe stări și m-au ajutat să înțeleg că experiența nu aduce o siguranță continuă, neatinsă de întrebări. Au existat perioade în care mă simțeam bine în ceea ce făceam și momente în care aveam nevoie să lucrez cu mine, să îmi clarific așteptările și să îmi regăsesc încrederea. Treptat, am înțeles că este în regulă să ceri, să spui ce ai nevoie și să întrebi atunci când ceva nu este clar, fără să simți că prin aceasta îți pierzi credibilitatea.
Mai târziu, în activitatea de consiliere cu adolescenții, am avut o perioadă cu atât de multe solicitări, încât abia le mai făceam față. Tocmai atunci a apărut întrebarea: de ce mă caută atât de multă lume pe mine? M-am regăsit în acea îndoială care te face să privești cu neîncredere chiar și lucrurile care merg bine.
Am observat că mulți consilieri se promovau foarte puțin și că vizibilitatea avea un rol în felul în care oamenii ajungeau la mine, dar am avut nevoie să păstrez o perspectivă echilibrată: faptul că eram vizibilă nu anula pregătirea și munca mea, iar numărul solicitărilor nu putea fi singura măsură a valorii profesionale.
Poate tocmai de aceea îmi doresc astăzi să îi încurajez pe tineri să își facă auzite ideile, să recunoască atunci când nu știu și să spună că sunt dispuși să învețe. Mi-ar plăcea să nu aștepte până când se simt impecabil pregătiți sau până când cineva le observă, din întâmplare, potențialul. Să facă ei un pas către un coleg cu experiență, către un mentor, către un senior din viața lor profesională și să poată spune: „am o propunere și m-ar ajuta perspectiva ta” sau „aici nu știu încă să lucrez, dar vreau să învăț”.
Un asemenea pas poate fi dificil, mai ales când te temi să nu deranjezi ori să nu pari nepregătit. Poți începe însă cu o întrebare concretă și cu respect pentru timpul celuilalt: „ai avea câteva minute să îmi explici cum ai aborda această situație?” Relațiile profesionale se pot construi și din asemenea conversații, în care cineva îndrăznește să ceară, iar altcineva își amintește că și el a avut, cândva, nevoie să i se arate.
Am lucrat cu multe persoane în dezvoltare personală și cred că discuția despre încredere devine utilă atunci când o apropiem de viața de zi cu zi. Ce conversație amâni, ce responsabilitate eviți, în ce moment renunți să mai vorbești? Dezvoltarea personală poate oferi un cadru pentru autocunoaștere, recunoașterea resurselor și exersarea unor comportamente noi. Aș folosi cu grijă ideea de „tratament”, pentru că nesiguranța obișnuită nu este, în sine, o boală; dacă dificultățile sunt intense, persistente și afectează serios viața de zi cu zi, este potrivit sprijinul unui psiholog sau psihoterapeut.
Pas cu pas spre încredere
Să ne imaginăm, pentru a vedea cum pot arăta acești pași, o profesionistă dintr-o companie, bine pregătită și atentă la ceea ce se întâmplă în echipa ei. În conversațiile individuale explică limpede, găsește soluții și îi ajută pe ceilalți să vadă lucrurile mai clar, însă în ședințe își prezintă propunerile cu multe rezerve și se oprește când cineva începe să vorbească peste ea. Câteva minute mai târziu, aceeași idee este reluată de un coleg, mai ferm și mai convingător, iar grupul începe să o discute fără să mai observe de unde a pornit.
Ea rămâne cu notițele în față și cu sentimentul că a fost din nou trecută cu vederea. Mai târziu, când întâlnirea s-a încheiat, găsește toate cuvintele pe care ar fi vrut să le spună, dar odată cu ele apare și reproșul față de sine: de ce nu am intervenit? Dacă această experiență se repetă, există riscul să vorbească tot mai rar, iar echipa să ajungă să creadă că nu are idei, deși ea continuă să le aștearnă în caiet.
Un început de lucru ar putea fi să își observe contribuțiile reale, notând câteva situații în care a identificat o problemă, a propus o soluție sau a ajutat la obținerea unui rezultat. Apoi ar putea pregăti o intervenție scurtă, în care să explice ce propune, de ce consideră că este util și cum s-ar putea începe, exersând-o cu voce tare până când cuvintele îi devin familiare. Ar putea pregăti și o formulare pentru momentul în care este întreruptă: „aș vrea să termin ideea, apoi discutăm observațiile”.
Să ne imaginăm că, la următoarea întâlnire, reușește să își ducă propunerea până la capăt, deși vocea îi tremură puțin și simte impulsul de a se scuza. Un coleg îi cere detalii, altul nu este de acord cu o parte a soluției, iar ea răspunde la ceea ce știe și spune ce mai trebuie verificat. Ideea nu este aprobată imediat, dar rămâne în discuție, iar la finalul zilei ea lucrează la dezvoltarea propriei propuneri, în loc să refacă în minte o conversație în care nu a reușit să participe. Poate părea puțin din exterior, dar pentru cineva care a tăcut multă vreme este un moment care poate schimba felul în care se vede.
Încrederea se poate sprijini pe astfel de experiențe: „am avut emoții și am putut să vorbesc”, „am primit o obiecție și am rămas în conversație”, „nu am știut un răspuns și am putut să recunosc acest lucru”.
La următoarea încercare există deja un reper, iar progresul poate continua prin exercițiu, pregătire și feedback. Contează și să primim o apreciere fără să ne grăbim să o anulăm, lăsându-ne măcar câteva clipe să recunoaștem că am făcut ceva bine.
Responsabilitatea nu poate rămâne însă doar la persoana care încearcă să capete curaj. Un lider are nevoie să observe cine este întrerupt, cine renunță să mai vorbească și ale cui contribuții sunt preluate fără recunoaștere. Poate invita un coleg să continue, poate cere idei în scris înaintea unei întâlniri și poate spune firesc că propunerea discutată a fost adusă mai devreme de o anumită persoană. Interesul sincer cu care sunt primite întrebările și ideile contează pentru disponibilitatea oamenilor de a contribui din nou.
Și seniorii au un pas de făcut către cei aflați la început, oferindu-le timp și explicații, fără să confunde lipsa de experiență cu lipsa de valoare. Un tânăr poate aduce o întrebare care merită luată în serios, iar un coleg cu experiență poate vedea riscuri pe care acesta nu le-a anticipat. Din întâlnirea acestor perspective poate ieși o soluție mai bună, dacă există disponibilitatea de a asculta și de a explica.
Nu există o rețetă valabilă pentru toate persoanele sau pentru toate organizațiile. Sunt oameni care au nevoie de pregătire suplimentară, alții de exercițiu, de feedback sau de un mediu în care contribuția lor să fie tratată corect. Știu însă cât de mult contează să deschidem comunicarea, să clarificăm așteptările, să dezbatem ideile și să alegem soluția cea mai potrivită pe baza argumentelor, nu a funcției sau a volumului vocii celui care o propune.
Când apar conflicte, avem nevoie să le discutăm înainte ca nemulțumirile să se adune și să transforme fiecare întâlnire într-o confruntare tăcută.
A trăi și a lucra în armonie presupune să putem exprima un dezacord, să recunoaștem când am greșit și să căutăm o cale de colaborare pe care oamenii o înțeleg și o pot respecta. Armonia se construiește și prin aceste conversații uneori incomode, în care ne acordăm șansa de a ne lămuri.
Asta îmi doresc să le transmit tinerilor: să aibă curajul să contribuie și răbdarea să învețe, să se apropie de oamenii cu experiență și să nu își micșoreze singuri ideile înainte de a le pune în cuvinte. Iar nouă, celor care avem deja ani de muncă în urmă, mi-ar plăcea să ne rămână disponibilitatea de a le face loc lângă noi. Uneori, încrederea cuiva începe să crească într-o conversație în care a reușit, în sfârșit, să spună ce gândește și a simțit că este ascultat până la capăt.
„Dar și când tăcem ne este teamă. Așa că este mai bine să vorbim.” Audre Lorde, A Litany for Survival
Gabriela Mocanu este trainer, specialist în dezvoltare personală, consiliere și coaching, cu experiență în formarea profesională a adulților, dezvoltarea carierei și managementul de proiect. Lucrează cu tineri, adulți, specialiști, antreprenori și persoane aflate în procese de schimbare sau reconversie profesională, susținând dezvoltarea competențelor personale și profesionale prin programe de formare, sesiuni de coaching și consiliere, workshopuri și proiecte educaționale. Activitatea sa îmbină două direcții complementare: dezvoltarea oamenilor și dezvoltarea proiectelor. Experiența în managementul de proiect îi permite să integreze în programele de formare nu doar concepte și instrumente teoretice, ci și exemple concrete desprinse din planificarea, implementarea și coordonarea proiectelor.
Foto: Magnific
