Imaginează-ți următoarea situație. Ești la serviciu și cineva îți cere, din nou, să preiei o sarcină în plus. Ești deja obosit/ă, ai suficient de lucru și, în sinea ta, știi foarte clar că vrei să spui „nu”. Știi că ai dreptul să refuzi. Știi că nu este responsabilitatea ta. Știi chiar și cum ai putea formula un răspuns asertiv. Și totuși, în momentul în care trebuie să vorbești, apare gândul: „Lasă, fac eu și de data asta.” Sau poate ești într-o discuție cu partenerul/a tău/ta și ceva te deranjează. Știi că ar fi bine să spui ce simți, dar începi să te gândești: „Dacă se supără?”, „Dacă începem să ne certăm?”, „Poate exagerez.”, „Mai bine las de la mine.” Și taci.
Iar mai târziu, când ești singur/ă, repeți conversația în minte și îți imaginezi toate lucrurile pe care ai fi vrut să le spui. Cred că mulți dintre noi am trăit măcar una dintre aceste situații.
De la teorie la practică
Și aici apare un paradox interesant: putem să știm foarte bine teoria despre comunicarea asertivă și, totuși, să nu reușim să o aplicăm atunci când avem cea mai mare nevoie de ea.
De ce? Pentru că asertivitatea nu este doar despre cuvintele pe care le folosim. Este și despre ce se întâmplă în noi atunci când le folosim. Poate ai citit despre limite, comunicare nonviolentă sau asertivitate. Poate știi formule precum: „Când se întâmplă X, eu mă simt Y și am nevoie de Z.” Știi ce ar trebui să spui. Dar apoi apare conversația reală.
Corpul se încordează. Inima începe să bată mai repede. Simți un nod în gât. Îți este greu să găsești cuvintele. Sau simți nevoia să închei cât mai repede conversația. În astfel de momente, nu mai este suficient să știi ce ar fi sănătos să faci.
Ai nevoie să poți rămâne prezent/ă în disconfortul pe care îl produce acel „NU”, acea limită sau acea conversație dificilă. Pentru că reacțiile noastre nu sunt formate doar din informația pe care o avem astăzi. Ele sunt influențate și de experiențele prin care am trecut și de ceea ce am învățat despre relații, conflict, respingere și siguranță.
De ce nu reușim să aplicăm ce știm legat de asertivitate?
1. Sistemul nostru nervos poate interpreta conflictul ca pe o amenințare
Atunci când percepem o situație ca fiind amenințătoare, organismul nostru poate intra într-o stare de alertă. Poate apărea tendința de a lupta, de a evita, de a îngheța sau de a încerca să liniștim rapid situația. Pentru unii oameni, asta înseamnă să răspundă agresiv. Pentru alții, înseamnă să fugă din conversație. Pentru alții, să înghețe și să nu mai știe ce să spună. Iar pentru unii, să facă imediat pe plac. De aceea, poate exista situația în care știi foarte bine ce ai vrea să spui, dar în momentul respectiv nu reușești să o faci. Pentru că, în acel moment, corpul tău încearcă mai întâi să te protejeze de un posibil pericol pe care în percepte într-un mod exacerbat.
2. Poate ai învățat că a fi cuminte este mai sigur
Felul în care comunicăm începe să se formeze cu mult înainte să învățăm definiția asertivității. În familie învățăm, printre altele, cum arată conflictul, dacă este în regulă să spunem ce gândim, dacă putem avea nevoi diferite de ale celorlalți și ce se întâmplă atunci când spunem „nu”. Poate ai fost apreciat/ă atunci când erai ascultător/oare. Poate ai învățat să nu deranjezi. Poate ai observat că era mai bine să taci decât să creezi un conflict. Poate ai devenit foarte atent/ă la stările celorlalți și ai învățat să te adaptezi rapid la ele. Iar aceste lucruri pot deveni, în timp, automatisme.
De aceea, pentru un adult, un simplu „NU” poate activa o teamă mult mai veche: „Dacă îl refuz, se va supăra.”, „Dacă spun ce gândesc, mă va respinge.”, „Dacă pun limita asta, relația se va schimba.”
Nu înseamnă neapărat că aceste lucruri se vor întâmpla. Înseamnă că așa a învățat sistemul tău să anticipeze situația pentru a te ține în siguranță, asta fiind și principala lui funcție.
3. Confundăm asertivitatea cu agresivitatea
Uneori nu spunem ce avem de spus pentru că ne este teamă să nu devenim persoana rea: „Dacă îi spun că m-a deranjat, o să creadă că sunt agresiv/ă.”, „Dacă refuz, o să par egoistă.”, „Dacă pun o limită, o să rănesc.” Dar asertivitatea nu înseamnă să îi ataci pe ceilalți.
Înseamnă să poți spune:
Fără să îl umilești pe celălalt, dar și fără să te abandonezi pe tine pentru te proteja de reacția lui posibilă. De fapt, una dintre componentele importante ale asertivității este să învățăm că nu suntem responsabili pentru toate emoțiile celuilalt. Putem fi atenți la felul în care comunicăm. Putem fi respectuoși. Putem fi empatici. Dar nu putem controla ce va simți celălalt atunci când punem o limită. Pentu că și la el se pot activa alte sisteme de apărare sau nu.
4. Evităm disconfortul de acum și plătim mai târziu
Să spunem „nu” poate fi inconfortabil. Uneori chiar foarte inconfortabil. Dar și să spunem „da” când în noi este un „nu” are un cost. Poate pe moment câștigăm liniște. Nu mai avem conversația dificilă. Nu mai există tensiune. Celălalt este mulțumit.
Dar apoi intervin frustrarea, oboseala, resentimentul, distanțarea. Sau momentul în care acumulăm atât de mult încât izbucnim. De aceea, asertivitatea nu înseamnă să elimini disconfortul. Înseamnă să înveți să tolerezi un disconfort sănătos pentru a nu crea, în timp, un disconfort mult mai mare.
Ce se întâmplă când nu spunem ce avem nevoie?
Nevoile neexprimate nu dispar. De multe ori, ele se transformă în frustrare, resentimente, retragere, sarcasm sau reacții pasiv-agresive. Poți ajunge să spui: „Nu am nimic.” Când, de fapt, ai foarte multe. Poți spune: „Lasă, nu contează.” Când, de fapt, contează foarte mult.
Poți spune „da” și apoi să te întrebi de ce ceilalți profită mereu de tine. Și, poate cel mai important, cu fiecare situație în care te abandonezi pe tine pentru a păstra liniștea, poți ajunge să consolidezi o idee dureroasă:
„Nevoile celorlalți sunt mai importante decât ale mele.”
Asertivitatea ne invită să învățăm ceva diferit. Că putem ține cont de ceilalți fără să ne pierdem pe noi.
De la „știu” la „pot”
Aici cred că este una dintre cele mai importante diferențe. Poți să știi că trebuie să pui limite. Dar asta nu înseamnă automat că poți să le pui. Poți să știi că ai voie să spui „nu”. Dar asta nu înseamnă că acel „nu” nu îți va activa anxietatea. Poți să știi cum se construiește un mesaj asertiv. Dar asta nu înseamnă că vei putea să îl spui atunci când îți este teamă că vei fi respinsă. A ști este un început. A putea face este ceva ce se construiește prin practică.
Și exact de aici a pornit ideea atelierului de Comunicarea asertivă și ascultarea activă pe care îl voi susține în această toamnă, din 7 septembrie, la Fundația Calea Victoriei. Nu vreau să rămânem doar la definiții și tehnici de comunicare. Pentru că probabil mulți dintre noi știm deja câteva lucruri despre asertivitate. Vreau să explorăm împreună răspunsul la întrebarea: „Ce mă împiedică pe mine să aplic asertivitatea?”
Vom explora nu doar cum să comunicăm mai clar, ci și ce se află în spatele dificultăților noastre de comunicare. Vom vorbi despre tipare învățate în familie, frica de conflict, nevoia de a face pe plac, limite, nevoi și automatismele care apar în situații tensionate. Și vom lucra practic. Cu exerciții, exemple și situații concrete, astfel încât să nu rămânem doar cu niște informații pe care le știm deja, ci să avem ocazia să experimentăm un alt fel de a comunica.
Pentru că scopul nu este să devii o persoană care spune „NU” tuturor. Nici să nu mai ai emoții în conversațiile dificile. Și nici să comunici perfect. Scopul este să poți rămâne conectat/ă la tine atunci când vorbești cu ceilalți. Să îți poți exprima nevoile. Să poți pune limite. Să poți asculta cu adevărat. Să poți avea conversații dificile fără să te abandonezi pe tine și fără să îl ataci pe celălalt. Asertivitatea nu este despre a câștiga conversația. Este despre a nu te pierde pe tine în ea.
Georgiana Ghiță este Coach Profesionist certificat ICF (International Coaching Federation) și lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține cursul Comunicarea asertivă şi ascultarea activă, începând din 7 septembrie.
Foto: Freepik
