„De ce trebuie să fac eu totul?”
„Nu mă ajuți niciodată.”
„Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști ce am nevoie.”
„Nu e vina mea că lucrurile au ieșit așa.”
Poate ai auzit aceste replici într-o relație. Sau poate chiar le-ai spus și tu, într-un moment de tensiune. La prima vedere, pare că unul dintre parteneri este prea critic, iar celălalt prea sensibil. În realitate, de multe ori nu asistăm la un conflict între doi adulți, ci la întâlnirea dintre două mecanisme de supraviețuire învățate cu mulți ani înainte.
Iar unul dintre cele mai frecvente mecanisme de supraviețuire este ceea ce numim mentalitatea de victimă. Nu este un defect de caracter și nici o dovadă de slăbiciune. Este un mod prin care psihicul a învățat, cândva, să se protejeze.
Atunci când auzim expresia „mentalitate de victimă”, ne gândim adesea la o persoană care se plânge mult sau care nu își asumă responsabilitatea. Din perspectivă psihologică, mentalitatea de victimă nu este un defect de caracter, ci un mecanism de adaptare la diverse experiențe din mediu. Este un mod prin care mintea și sistemul nervos au învățat, la un moment dat, să facă față unor situații dificile. Problema apare atunci când această strategie continuă să funcționeze și în viața de adult, afectând relațiile cu ceilalți, mai ales relația de cuplu.
Cum se formează acest tipar?
De cele mai multe ori, el își are rădăcinile în copilărie. Poate am crescut într-un mediu în care greșelile erau pedepsite, opiniile nu erau ascultate sau exprimarea nevoilor era întâmpinată cu critică, respingere ori abandon.
În astfel de contexte, sistemul nervos învață că este mai sigur să renunțe la inițiativă, să evite responsabilitatea sau să aștepte ca altcineva să preia controlul. Aceste reacții au avut un rol de protecție atunci. Însă, în relațiile din viața de adult, ele pot deveni o sursă importantă de conflict.
De ce este atât de greu să ieșim din acest rol?
Pentru că, fără să ne dăm seama, există și beneficii secundare. Creierul repetă comportamentele care reduc disconfortul. Atunci când rămân în rolul de victimă, unele persoane evită anxietatea și efortul care vin odată cu luarea deciziilor, cu posibilitatea de a greși sau cu asumarea responsabilității.
În același timp, pot primi atenție, protecție sau compasiune din partea celor din jur. Toate aceste lucruri întăresc, fără intenție, tiparul deja existent și ne fac să rămânem mereu în starea de victimă, din simplul motiv că este singurul tipar pe care îl știm.
Ce se întâmplă în relația de cuplu?
Analiza Tranzacțională, dezvoltată de Eric Berne, prezintă trei stări ale eului din care comunicăm: Copil, Părinte și Adult. Atunci când unul dintre parteneri intră în starea de Copil, se poate simți neputincios, copleșit și lipsit de control. Mesajele lui devin: „Nu mă descurc.”, „Nimeni nu mă înțelege.”, „Nu am ce să fac.”.
În mod inconștient, îl invită pe celălalt să intre în rolul de Părinte. Uneori acesta devine și Salvator, încercând să rezolve toate problemele și să îl protejeze pe celălalt. Alteori devine un Părinte Critic, judecând, certând sau reproșând. În niciuna dintre variante nu există o relație între doi adulți care își asumă responsabilitatea pentru partea lor.
Triunghiul Dramatic: Victimă – Salvator – Agresor
Psihiatrul Stephen Karpman a descris această dinamică prin ceea ce numim astăzi Triunghiul Dramatic. La început, unul dintre parteneri intră în rolul de Victimă și îl atrage pe celălalt în rolul de Salvator. Salvatorul încearcă să rezolve, să ajute și să repare. Însă, în timp, obosește. Atunci iese din rolul de Salvator și intră în cel de Agresor. Încep reproșurile, criticile și frustrările.
Iar persoana care era Victimă se simte confirmată în convingerea că „nimeni nu este de partea mea, eu sunt o victimă în tot ceea ce mi se întâmplă”. Rolurile se schimbă permanent. Și Victima poate deveni Agresor, iar fostul Salvator ajunge să se simtă neputincios și nedreptățit și preia el rolul de Victimă. Relația se transformă într-un schimb continuu de vină și frustrări, nu într-un parteneriat dintre doi adulți.
Cum ieșim din această dinamică?
Primul pas este conștientizarea. Să observăm din ce rol comunicăm și dacă reacția noastră aparține prezentului sau este un tipar învățat cu mult timp în urmă. Al doilea pas este să alegem poziția de Adult și să ne împrietenim cu ea, s-ar putea să nu știm ce presupune dacă nu am avut niciun exemplu în jurul nostru. De aceea să cerem ajutorul unui coach sau psihoterapeut poate să ne ajute să dezvoltăm această instanță în noi și să ieșim din neputința rolului de Victimă.
Adultul nu neagă emoțiile și nici nu caută vinovați. El își pune întrebări precum:
● Ce pot face eu în această situație?
● Care este partea mea de responsabilitate?
● Cum pot cere ajutor fără să îi cer celuilalt să îmi rezolve viața?
● Ce mai am de învățat pentru a rezolva situația respectivă?
Iar atunci când partenerul intră în rolul de Victimă, nu îl ajutăm devenind salvatori. Îl ajutăm rămânând în poziția de adult. Asta poate însemna să îi oferim sprijin, fără să îi luăm responsabilitatea. Să spunem: „Înțeleg că îți este greu. Sunt aici pentru tine. Cum crezi că poți gestiona situația?”
Poate părea un răspuns mai puțin spectaculos. Dar este unul care îi transmite celuilalt ceva esențial: „am încredere că poți.” Și asta trezește și încurajează Adultul din celălalt. De multe ori, aceasta este una dintre cele mai valoroase forme de susținere pe care le putem oferi într-o relație. Așa putem crește împreună, putem lucra împreună la un vis, la un proiect, o familie.
Din când în când, cu toții putem intra în unul dintre aceste roluri. Cu toții avem momente în care ne simțim victime, în care încercăm să îi salvăm pe ceilalți sau în care devenim părinți pentru părinții noștri sau alte persoane care nu ne sunt copii.
Problema apare atunci când acesta devine modul nostru obișnuit de a funcționa în relații. Vestea bună este că aceste tipare nu sunt definitive. Ele au fost învățate și, tocmai de aceea, pot fi dezvățate și schimbate. Primul pas nu este să te învinovățești atunci când te surprinzi într-unul dintre aceste roluri. Primul pas este să îl observi.
Pentru că, în momentul în care devii conștient de tiparul tău, apare și posibilitatea de a alege altfel. Iar relațiile sănătoase nu se construiesc atunci când unul îl salvează pe celălalt sau când ambele sunt victime ce așteaptă un salvator. Se construiesc atunci când doi adulți își asumă responsabilitatea pentru propria viață și aleg să meargă unul alături de celălalt, nu unul în locul celuilalt.
Foto: Freepik
