În cabinetul meu, întâlnesc des oameni care îmi spun, aproape cu mândrie și, de multe ori, în pragul epuizării:
„Sunt omul pe care se bazează toți.” „Nu pot să stau și să văd pe cineva suferind fără să fac ceva.” „Ajung mereu să repar, să susțin, să găsesc soluții.”
La prima vedere, pare o calitate. Și, desigur, poate fi. Până la urmă, capacitatea de a susține, de a avea grijă, de a fi acolo pentru celălalt este una dintre cele mai frumoase expresii ale umanului din noi. Însă în munca mea am învățat să privesc dincolo de comportament și să mă întreb mai degrabă: Din ce loc interior vine această nevoie?
Pentru că există o diferență uriașă între a-l ajuta pe celălalt dintr-un spațiu de libertate interioară și a simți că trebuie să o faci pentru a te simți valoros, iubit, în siguranță sau suficient.
Ce sunt arhetipurile
Aici începe, de fapt, discuția despre arhetipuri.
Îmi place să privesc arhetipurile așa cum le descria psihanalistul Carl G. Jung: structuri profunde ale psihicului, tipare universale care organizează felul în care ne raportăm la viață. Nu sunt bune sau rele. Ele sunt energii. Energii care ne mobilizează resursele spre ceea ce privim. V-ați putea întreba ce e rău în asta? Și aveți dreptate. Lucrurile devin problematice doar atunci când nu noi alegem să le folosim, ci ele preiau controlul și încep să trăiască prin noi.
Atunci nu mai răspundem conștient la viață, ci reacționăm automat la ce se întâmplă în jur. Ca și cum în interiorul nostru rulează un program vechi, scris într-o perioadă în care aveam nevoie să supraviețuim emoțional. Unul dintre cele mai frecvente astfel de programe este arhetipul Salvatorului. Sau, cum îl numesc uneori în cabinet, “The Fixer”. Acel om care simte compulsiv nevoia să repare. Să intervină. Să rezolve. Să îl scoată pe celălalt din suferință, din haos, din confuzie.
Și, de multe ori, în spatele acestei disponibilități aproape nelimitate, nu stă doar generozitatea. Stă o rană: rana Salvatorului.
Am observat că Salvatorul compulsiv se naște adesea dintr-o experiență timpurie foarte profundă: experiența copilului care a avut nevoie, la un moment dat, să fie salvat... și nu a fost.
Poate a crescut într-un mediu în care emoțiile lui nu aveau loc. Poate a trăit nesiguranță, haos, impredictibilitate. Poate a fost martorul unor tensiuni pe care nu le putea înțelege și cu atât mai puțin controla. Poate a învățat prea devreme că nu există un adult disponibil emoțional care să îl vadă cu adevărat. Pentru un copil, această experiență este copleșitoare. Și atunci psihicul găsește soluții de adaptare absolut remarcabile. Una dintre ele sună așa:
Dacă nu pot fi salvat, voi deveni eu cel care salvează.
Este una dintre cele mai subtile transformări ale traumei, unde nevoia de a primi ajutor se transformă în misiunea de a-l oferi.
Dorul de a fi protejat devine capacitatea de a-i proteja pe alții. Lipsa de a fi fost văzut se transformă într-o hipervigilență față de nevoile celor din jur. Din exterior, pare putere. Din interior, este adesea un copil care încă așteaptă. Un copil care speră, inconștient, că dacă va deveni suficient de indispensabil, suficient de bun la reparat, suficient de necesar, cineva îl va vedea în sfârșit. Poate de aceea mulți oameni care trăiesc puternic acest arhetip ajung în relații în care au mereu pe cineva de „salvat”, aleg inconștient parteneri indisponibili emoțional și se înconjoară cu oameni dificili.
Salvatorul caută relații care cer efort continuu, uneori se dedică unor profesii de ajutor pe care le trăiesc până la epuizare. Pentru că există o familiaritate aproape magnetică în acest rol care îi oferă sens. Identitate. Control. Și, mai ales, iluzia că de data aceasta povestea se va termina altfel. Că dacă va repara suficient de bine exteriorul, ceva se va vindeca în interior.
Dar adevărul, poate inconfortabil, este că nimeni nu ne poate oferi retrospectiv salvarea pe care nu am primit-o atunci. Iar încercarea de a-i salva pe ceilalți devine uneori doar o modalitate sofisticată de a evita întâlnirea cu propria noastră neputință. Cred că linia de demarcație dintre a trăi autentic și a reacționa din arhetip apare exact aici. Autenticitatea începe în momentul în care putem pune o pauză între impuls și acțiune.
În acel spațiu de reflecție apare întrebarea:
Aleg conștient să ajut sau acționez dintr-o rană care încă cere ceva?
Ajut pentru că este potrivit sau pentru că neliniștea mea crește când văd suferința celuilalt?
Susțin pentru că asta cere momentul sau pentru că, fără acest rol, nu mai știu cine sunt?
Pentru mine, maturizarea psihologică nu înseamnă să renunțăm la arhetipuri.
Înseamnă să devenim suficient de conștienți de ele încât să nu le mai permitem să ne conducă. Salvatorul integrat nu dispare, ci se transformă. Devine capabil să ofere compasiune fără control. Prezență, dar fără sacrificiu de sine. Susținere, dar fără auto-abandon.
Iar poate cea mai profundă vindecare apare atunci când Salvatorul înțelege că nu trebuie să mai repare lumea ca să merite iubire. Că poate, în sfârșit, să se întoarcă spre acel loc vulnerabil din interior care aștepta de mult altceva: nu să devină mai puternic, ci să fie, în sfârșit, văzut.
Alina Costache este psiholog clinician, psihoterapeut și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține, în perioada 29 iunie-1 iulie, Școala de Vară Puterea Arhetipurilor.
Foto: Freepik
