Ai în casă o veselă pe care o folosești doar când vin musafiri? Poate ai pahare frumoase pe care le scoți doar de sărbători? O lenjerie pe care o păstrezi „pentru când va fi cazul”? Haine pe care nu le porți pentru că sunt prea frumoase ca să le strici? Un parfum pe care îl folosești doar la evenimente speciale? Sau poate ai cumpărat ceva ce ți-ai dorit foarte mult și, în loc să te bucuri de acel lucru, l-ai pus undeva bine?
Și poate îți zici: „Lasă, îl păstrez pentru o ocazie specială.” Și, fără să ne dăm seama, ajungem să așteptăm. Așteptăm ziua potrivită. Momentul potrivit. O ocazie suficient de importantă și specială. Un motiv suficient de bun. Doar că uneori, în timp ce așteptăm momentul special, uităm că viața se întâmplă chiar acum.
Weekendul trecut eram la țară, în vizită la bunica care are 82 de ani. Când să plec mi-a zis că se duce în vizită până la vecina ei să o salute, dar înainte să plece și-a dat cu parfumul ei bun doar pentru că acest moment din aici și acum era o ocazie suficientă pentru a face asta.
De ce așteptăm momentul potrivit?
Am crescut, poate, cu ideea că lucrurile bune trebuie păstrate. Să nu le consumăm prea repede. Să nu le stricăm. Să nu le folosim „degeaba”. Să le păstrăm pentru când chiar va fi nevoie. Și, într-un fel, acest comportament are logică. A apărut probabil dintr-o nevoie de protecție. Dacă ai crescut într-un mediu în care resursele erau limitate, este firesc să înveți să le economisești. Dacă nu știai când vei mai avea bani să cumperi ceva frumos, era mai sigur să păstrezi acel lucru.
Cred că, în România, nu putem vorbi despre relația noastră cu resursele fără să ne uităm puțin și la istoria recentă. Generațiile care au trăit comunismul au cunoscut, în multe cazuri, lipsa și incertitudinea într-un mod foarte concret. Nu știai întotdeauna dacă vei găsi anumite produse, cât timp vei avea acces la ele sau când vei putea cumpăra din nou ceva de care aveai nevoie. Unele lucruri erau greu de obținut, iar altele deveneau adevărate comori tocmai pentru că erau rare.
Doar că ceea ce ne-a protejat cândva poate deveni, mai târziu, un comportament care ne limitează. Pentru că putem ajunge să aplicăm aceeași logică și atunci când nu mai este necesar. Avem haine suficiente, dar purtăm mereu aceleași câteva ținute. Avem veselă frumoasă, dar mâncăm în fiecare zi din cea veche. Avem un parfum care ne place, dar îl păstrăm pentru o zi care pare suficient de importantă. Și undeva în noi așteptăm și ne spunem: „Nu acum. Mai târziu.”
Dar când este „mai târziu”?
Acest comportament poate avea mai multe explicații. Una dintre ele este aversiunea față de pierdere. Creierul uman tinde să perceapă pierderile ca fiind mai puternice decât câștigurile. Ne poate fi mai teamă să pierdem sau să stricăm ceva decât ne bucurăm de beneficiul de a-l folosi.
Așa apar gândurile:
● „Dacă folosesc acum această farfurie și se sparge?”
● „Dacă pătez această rochie?”
● „Dacă termin parfumul?”
În loc să ne bucurăm de ceea ce avem, ne concentrăm pe posibilitatea de a pierde.
O altă explicație poate fi mentalitatea de lipsă. Când am învățat că lucrurile bune sunt rare sau greu de obținut (cum s-a întâmplat în perioada comunismului), putem ajunge să le tratăm ca pe niște resurse care trebuie conservate cu orice preț. Și mulți dintre noi am uitat să ieșim din comunism deși acesta s-a încheiat acum 36 de ani și trăim după aceleași timpuri, reguli, idei, că nu se știe niciodată. Dar parcă doar amânăm să trăim acum în speranța că într-o zi vom avea o ocazie atât de specială încât vom avea dreptul să o facem.
Dar, dacă tot așteptăm ca toate condițiile să fie perfecte, riscăm să petrecem foarte mult timp așteptând. Iar viața nu prea vine cu instrucțiuni despre când este momentul potrivit.
Poate că problema nu este că păstrăm o farfurie frumoasă. Problema apare atunci când acest mecanism se extinde în toate zonele vieții noastre. Și uneori ne zicem:
● „O să plec în vacanță când o să am mai mulți bani.”
● „O să încep să fac sport când o să am mai mult timp.”
● „O să mă ocup de mine când termin proiectul acesta.”
● „O să-mi iau haine noi când voi slăbi.”
● „O să fac ceea ce îmi place când voi avea mai multă siguranță.”
● „O să trăiesc altfel când…”
Și, fără să observăm, transformăm prezentul într-o sală de așteptare pentru o viață care urmează să înceapă. Doar că acel „cândva” este mereu în viitor. Și viitorul, atunci când ajunge, devine prezent. Iar noi continuăm să așteptăm.
Poate că într-o zi obișnuită de marți poți să bei cafeaua din ceașca preferată. Poate că poți să folosești farfuriile frumoase chiar și atunci când mănânci singură. Poate că poți să porți rochia care îți place fără să aștepți o invitație la un eveniment. Poate că poți să folosești parfumul care îți place doar pentru că astăzi te-ai trezit și este o zi în care exiști. Nu pentru că trebuie să transformăm fiecare zi într-o sărbătoare artificială. Ci pentru că merită să ne întrebăm dacă nu cumva am ajuns să credem că viața adevărată începe abia atunci când se întâmplă ceva suficient de important.
Poate că viața adevărată este chiar această zi obișnuită. Cu micul dejun, cu munca, cu o cafea băută în liniște, cu o masă pregătită pentru tine, cu hainele pe care le-ai cumpărat pentru că ți-au plăcut, cu oamenii pe care îi iubești. Cu lucrurile mici pe care le amâni pentru mai târziu.
Atunci când începi să folosești lucrurile bune în zilele obișnuite, începi să observi și alte locuri în care îți amâni viața. Unde aștepți permisiunea? Unde aștepți momentul perfect? Unde crezi că trebuie să fii „mai mult” sau „mai bun/ă” ca să te bucuri de ceva? Unde îți spui „mai târziu”, deși, în realitate, îți dorești acel lucru acum?
Nu este nevoie să consumăm tot ce avem fără discernământ. Nu este nevoie să cheltuim impulsiv sau să ignorăm complet viitorul. Este sănătos să economisim, să planificăm și să avem grijă de resursele noastre. Dar există o diferență între a avea grijă de ceea ce ai și a-ți refuza constant bucuria de a te folosi de ceea ce ai. Între a te pregăti pentru viitor și a amâna prezentul.
Și dacă tot ai cumpărat farfuriile acelea frumoase, poate că poți începe chiar azi să le folosești. Chiar și pentru o simplă omletă. Chiar și dacă mănânci singur/ă. Chiar și într-o zi de marți. Pentru că viața nu începe când apare ocazia specială. Viața este ceea ce se întâmplă între toate ocaziile speciale pe care le așteptăm. Și poate că fiecare zi e o ocazie specială să trăim.
Foto: Freepik
