Dap. Vorbim despre capul meu, iar mințile cele multe sunt ale mele – mă rog, nu știu dacă chiar îmi aparțin, uneori am impresia că doar mă vizitează sporadic și pe urmă se duc în treaba lor, într-un loc neștiut de mine și de unde revin când au ele chef, ca să-mi dea iar viața peste cap (fiindcă ăsta pare să fie unicul lor scop). Dar să o luăm cu începutul – sau ceva de genul.
Să zicem că eu sunt o persoană cu preocupări intelectuale, căreia îi place să stea la masa de lucru și să traducă, să scrie, să citească. Mie chiar îmi plac toate astea, să știți. Și nu de azi, de ieri. Sunt niște preocupări care mă definesc. Așa că, după o zi-două în care îmi văd, absorbită, de preocupările astea înalte, încep să-mi spun cu o convingere din ce în ce mai mare: „Da, băi, asta e! E clar, sunt o intelectuală pursânge, trăiesc în lumea ideilor, îmi place să îmi pun întrebări, să pătrund cu mintea înțelesuri, să mi se taie răsuflarea în fața unui vers de o frumusețe sfâșietoare. M-am născut pentru lumea cărților, trăiesc pentru cultură și e timpul să înțeleg asta o dată pentru totdeauna!”
Perfect. Ușurată acum că am înțeles în sfârșit cine sunt cu adevărat, îmi văd cu spor de activitățile mele intelectuale, încă o zi sau două. După care, deși mi-aș dori mai mult decât orice pe lume să nutresc în continuare convingerea asta cu aceeași tărie, încep să simt clar și alarmant cum ea începe să slăbească, iar de undeva, din depărtări, vine spre mine un suflu nou, o adiere nouă. Să zicem că, în a cincea zi, prind undeva cu coada ochiului o fotografie cu o atletă: robustă, cu mușchii bine definiți, emanând forță interioară și exterioară, părând sincronizată cu ritmurile naturii, cu dinamismul care caracterizează, nu-i așa, viața pe planeta asta a noastră.
Imaginea intelectualei din mine, care stă imobilă la masa de lucru, începe să piardă teren, iar imaginea sportivei (cu care, nu știu cum să vă spun, încep atunci să mă identific la fel de tare cum mă identificasem cu o zi înainte cu intelectuala nedezlipită de cărți) se conturează din ce în ce mai puternic și mai seducător în mintea mea. „Da”, îmi zic dusă pe gânduri, „e ciudat cum am putut să cred despre mine că aș fi o intelectuală pursânge. E chiar ciudat, dat fiind că eu n-am fost, de exemplu, deloc studioasă în copilărie, și nici măcar în adolescență n-am fost cine știe ce. Pe-atunci mă găseai mai ales pe-afară, umblând cu prietenele kilometri întregi prin oraș, alergând, veșnic în mișcare. Păi n-am ieșit eu a treia între fete la un concurs de alergare organizat cu toate clasele de a opta din școală? (Nu mai spun că era cât pe ce să ies a doua, dar m-a luat, în ultimele secunde, o fată de la a VIII-a B, care alerga în uniformă școlară.) Și nu eram eu a doua la săritura în lungime pe clasă, în liceu? Nu e clar că am avut dintotdeauna puternice înclinații spre sport? Ia, că de mâine mă apuc iar să alerg, și de data asta chiar mă țin de treabă, adică nu trei-patru zile și pe urmă pauză 3 săptămâni, cum am mai făcut în trecut. Bine, în trecut am făcut așa pentru că încă nu înțelesesem că eu sunt de fapt și în primul rând o fire sportivă. De asta nu acordasem prioritate activităților sportive în viața mea. Dar acum, gata, am înțeles clar lucrul ăsta. Intelectuala din mine o să înțeleagă și o să facă un pas în spate, fiindcă eu chiar NU m-am născut să stau aplecată peste cărți toată ziua, serios acum! Și-așa am făcut-o mult prea mult, am dat prea mulți ani din viață traducerilor literare și lecturilor și studiilor. Gata, de-acum înainte recuperez la partea cu sportul!”
Sportiva din mine în cofetăria daneză
Urmează, după monologul ăsta, câteva zile în care alerg cu sârguință și disciplină. Mă trezesc devreme entuziasmată, aleg trasee de alergare splendide – printre șiruri de copaci sau pe malul mării – și alerg fericită că în sfârșit am aflat cine sunt: sunt Carmen, sportiva înnăscută. Toate problemele mele de până acum au avut o singură cauză: nu-mi începeam ziua cu o alergare. Doar chestia asta o spun atâtea cărți și podcasturi și postări de pe instagram! Chiar nu știu ce mi-a luat atât ca să înțeleg și eu că o zi începută cu o alergare e CU TOTUL ALTCEVA decât o zi în care te scoli din pat doar ca să te muți pe canapeaua din sufragerie, de unde pornești televizorul pe Netflix sau pe YouTube și te uiți la ceva care să te inspire suficient încât să te urnești de pe canapea și să te duci la bucătărie, urmând ca de-acolo să te întorci în sufragerie și să te așezi în sfarșit la calculator, fiindcă ai de tradus niște pagini în ziua aia. Nu, tati, acum sunt o persoană care aleargă, mănâncă atent, alege alimente sănătoase și cu calorii mai puține. Pentru că, serios acum, de ce-ai alerga sârguincios dacă pe urmă vii și bagi prăjituri și alte mâncăruri doldora de calorii?
Logică impecabilă, de care mă țin cu dârzenie mai puțin de o săptămână. Mai exact, până în ziua când intru, întâmplător, într-o cofetărie daneză. Patiserie-cofetărie, de fapt, că așa sunt la ei toate. Pline cu Danish pastries, faimoase în toată lumea, se pare, dar de care eu n-aveam habar până să mă mut aici. Și, în timp ce mănânc un kardemommesnurre, beau o ciocolată caldă și mă uit pe geam, la priveliștea frumoasă, surâd fericită și mă simt tare bine. Starea asta de bine mi-o îngădui, totuși, atât de rar, când aș putea s-o fac mult mai des, de fapt. Chiar așa, ce mă împiedică? Să îți iei frecvent (chiar și zilnic, care e problema, până la urmă?) câte un răgaz în care să te așezi cu o carte și o ceașcă de ceai bun, alături de o prăjitură, și să simți că trăiești pe lumea asta. Eu nu știu ce m-o fi apucat pe mine frenezia asta cu alergatul, de zici că parcă-mi luase dumnezeu mințile. Îmi cășunase că trebuie să alerg, domne, orice-ar fi! Și că trebuie să-mi sacrific micile plăceri ale vieții – alea care îi dau cu adevărat savoare – doar ca să fiu atletică.
Ei bine, dacă e să o ascult pe adevărata Carmen, ei nu i se potrivește disciplina asta stoică, neîndurătoare. Ea chiar nu simte că s-a născut ca să se autoflageleze. Și nici n-are nimic de demonstrat, mai ales la vârsta asta. A avut și ea competițiile ei în viață, nevoia ei de a demonstra una sau alta. Dar acum, gata, nene. Se apropie de 50 de ani, ce-i mai trebuie stresuri și discipline de fier? Hai că asta-i chiar bună!
Cu atât mai mult cu cât eu am fost mereu de părere că ăștia obsedați de disciplină sunt cam nevrotici. Au făcut fixație pe o chestie și exclud toate celelalte posibilități, și tot ce le-ar putea scoate viața în cale dacă ar fi mai relaxați, dacă ar trăi mai puțin programat, mai spontan și cu mai puțină îndârjire. Mamă, kardemommesnurre-ul ăsta e bun rău! S-ar putea să fie chiar desertul meu preferat în Danemarca. Pare să aibă aluat de cozonac, dar super aromat cu cardamom. Cred că o să încerc să fac și eu acasă. De fapt, de mâine mă reapuc de făcut pâine și alte bunătăți la cuptor. Asta e una dintre marile mele bucurii în viață și reprezintă un aspect esențial al vieții mele. Nu poți să elimini așa părți esențiale din viața ta și să te aștepți pe urmă să fii fericit, să fii om întreg, vorba aia. Nu merge așa. De mâine revin la viața mea echilibrată, câte puțin din toate. Și cred că mâine chiar fac o pâine cu dospire lentă, cu aluat lăsat peste noapte la frigider. Și caut și o rețetă pentru un kardemomsnurre bun. Pfff, de-abia aștept!
Pe cine să mai cred, așadar?
Orice om în toate mințile (formulare care acum, vrând-nevrând, te cam pune pe gânduri) își dă seama că n-ai cum să urmezi toate impulsurile astea care îți vin, pe rând, de la fiecare dintre mințile tale. Departe de a fi vreodată în toate mințile, eu sunt de regulă în cateva minți (două-trei, maxim patru) si, din cauza asta, am tendința serioasă să le dau crezare și să fac ce-mi recomandă ele cu insistență. Dar odată cu trecerea anilor, experiența de viața m-a ajutat totuși să biruiesc, într-o anumită măsură, amenzia aia ciudată care mă cuprinde de câte ori una dintre minți pune stăpânire pe mine, făcându-mă să uit de toate celelalte, motiv pentru care reușesc uneori să rezist impulsului de moment (momentul durează, după cum am stabilit deja, trei-patru zile). Însă vă închipuiți voi, totuși, cât consum de energie necesită rezistența asta pe care o opun eu periodic?
Nu e de mirare că sunt mai mereu așa obosită și că, din cauza oboselii, cedez mai multor minți decât mi-aș dori. E un cerc vicios, iar eu sunt lipsită de putere în interiorul lui. Viața e grea, oameni buni. Singura care reușește să-mi unifice temporar mințile astea într-una singură, să-mi dea o consecvență în acțiunile mele și o capacitate relativă de concentrare asupra unei singure sarcini e yoga.
Yoga si meditația, de fapt, dar yoga obligatoriu, că meditația fără yoga nu prea merge la mine. Adică atunci când încerc să păstrez în minte o tehnică de meditație (atenția focalizată pe respirație, să zicem, sau orice altă tehnică), în maximum un minut atenția mea se mută brusc de la respirație către un loc minuscul de pe spinare unde am o mâncărime enervantă, după care se mută firesc către frunzele pomilor pe care le văd pe geam mișcându-se frumos în adierea dimineții. Iar de-acolo, atenția începe să se miște imprevizibil prin capul meu, de la un gând la altul, fără nicio direcție, fără nicio logică, scăpată de sub control ca bila aia de la jocul de pinball (sau flipper). Iar eu, vă spun drept, m-am săturat să mă uit neputincioasă cum sare bila aia în toate părțile, așa că de mâine iau măsuri: mă apuc (din nou) să fac yoga! În fiecare dimineață! Negreșit! ȘI DE DATA ASTA CHIAR MĂ ȚIN DE EA!
Foto: Freepik (AI)
