„Capitalismul e de vină.” „Statul nu face nimic.” „Din cauza părinților sunt așa.” „Partenerul nu e capabil.” „Sistemul e de vină.”
Sunt lucruri pe care le auzim des. Poate le-am spus și noi, la un moment dat. Și, deși la suprafață pot părea doar descărcări de frustrare, în realitate vorbim despre un mecanism mult mai profund. Un mecanism care nu apare întâmplător și care, de cele mai multe ori, are un rol de protecție. M-a preocupat această atitudine de-a lungul anilor, dar nu pentru a o judeca, ci pentru a o înțelege. Am avut și eu astfel de atitudini în diverse momente din viața mea și, când mi-am dat seama că nu mă ajută, am decis să înțeleg mai bine ce mi se întâmplă.
Ce se află, de fapt, în spate
Ca oameni, avem nevoie de siguranță, sens și control. Prima funcție, și cea mai importantă, a creierului nostru este să ne țină în siguranță. Atunci când viața nu arată așa cum ne dorim în carieră, în relații sau în interiorul nostru, creierul caută explicații. Vrea să înțeleagă de ce. Iar uneori, cel mai accesibil, ușor și lipsit de efort răspuns este în exterior.
Este un mecanism prin care percepem ceea ce ni se întâmplă ca fiind determinat mai degrabă de factori externi decât de propriile acțiuni. Nu este o alegere conștientă. Este o formă de protecție și oarecum și de supraviețuire.
Pentru că asumarea responsabilității vine, de multe ori, cu trăiri dificile: frică, vină, rușine, incertitudine, presiunea de a acționa, efort, durere, neputință. Și nu e ușor să stai cu toate astea.
Așa că mintea face ceva foarte ușor și lipsit de efort: mută vina în exterior. Dacă sistemul e de vină, atunci eu nu sunt un eșec. Dacă ceilalți m-au adus aici, atunci nu trebuie să mă confrunt cu durerea, cu efortul de a rezolva ceva și voi aștepta un salvator tot în extern. Este un scut. Unul care ne protejează stima de sine, ne conservă energia și ne ajută să supraviețuim. Comportamentul seamănă cu cel al unui copil de câțiva ani care așteaptă ca părintele să îl ajute, să rezolve, să îl îngrijească, pentru că el nu poate.
În psihoterapie, teoria Analizei Tranzacționale (dezvoltată de Eric Berne) explică faptul că toți avem trei stări ale eului din care putem comunica:
-părinte,
- adult
- copil.
Când cineva adoptă atitudinea de victimă („sistemul e de vină”, „nu am nicio șansă”), persoana respectivă nu vorbește din starea de adult rațional, ci a comutat inconștient în starea de copil neajutorat. Din această stare, psihicul scanează mediul disperat după un părinte salvator (care poate fi partenerul de viață, șeful, statul sau o instituție) care să vină să rezolve problema, să ofere hrană (la propriu sau la figurat) și să aline suferința.
Viața de adult este complexă, plină de responsabilități, incertitudine și decizii cu mize mari. Când presiunea devine prea mare sau când apare un eșec dureros, sistemul nervos se simte copleșit. Pentru a face față acestei anxietăți, psihicul folosește un mecanism de apărare numit regresie. Regresia înseamnă întoarcerea minții la un stadiu anterior de dezvoltare, unde lucrurile erau mai simple. Iar cel mai sigur moment din viața noastră a fost copilăria mică, atunci când nu noi plăteam facturile, nu noi luam deciziile grele și, dacă plângeam, cineva venea să repare lucrurile. Victimizarea este, așadar, o formă de regresie.
Beneficiile ascunse ale poziției de victimă
Deși poate nu ne place să ne vedem în acest rol, sau să acceptăm că am trecut vreodată pe aici, adevărul este că el vine și cu beneficii. Nu conștiente, nu intenționate, dar reale.
1. Scăpăm de responsabilitate
Dacă altcineva este de vină, nu mai este nevoie să facem noi vreo schimbare. Nu mai trebuie să luăm decizii grele sau să ne asumăm riscuri. Să depunem efort să ne fie bine, să reușim, să avem un job bun, o familie etc.
2. Primim empatie și validare
Atunci când ne plângem, de multe ori primim susținere, compasiune, atenție și poate atragem și vreun salvator extern care să ne ajute în unele situații. Pentru unii, aceasta este una dintre puținele forme de conexiune emoțională cunoscute. Problema apare când ne blocăm în acest rol de victimă. Sigur, putem să fim victime la un moment dat al vieții noastre, însă ideea e să nu rămânem în acest rol pentru totdeauna.
3. Ne simțim „în regulă” moral și putem manipula lucrurile în favoarea noastră
Victima este, de obicei, percepută ca fiind inocentă, nevinovată și trebuie ajutată. Asta creează un sentiment subtil de superioritate morală. În triunghiul dramatic, victima are cea mai mare putere de manipulare a celorlalți și a situației în favoarea sa.
4. Simțim că aparținem unui grup
Plângerile comune creează conexiune, comunități, legătură mai profundă cu vecinii, rudele etc. Faptul că toți avem aceeași problemă și vinovatul e ceva sau cineva din extern, devine un liant social. Într-un fel, este un loc familiar și sigur. Și stăm împreună și ne așteptăm salvatorul.
Dar costul pe termen lung este mare, pentru că, atunci când totul este în afara noastră, și puterea noastră rămâne tot acolo. Potențialul nostru de a crește, de a ne dezvolta, de a fi liberi și independenți, rămâne neaccesat.
În timp, apare și convingerea că nu contează ce faci, oricum nu se schimbă nimic. Și asta duce la: stagnare, lipsă de direcție, frustrare constantă, epuizare emoțională, relații tensionate, o viață mediocră, anxietate, tristețe, neputință, o atitudine negativistă asupra vieții. Energia care ar putea merge spre schimbare și dezvoltare, se duce în plângere și resentiment. Ne căutăm și mai multe motive constant pentru care să ne plângem și tot adâncim aceste legături neuronale. Și, fără să ne dăm seama, rămânem pe loc, nu ne putem bucura de viață, de evoluție și de creștere.
Ieșirea din acest rol nu înseamnă să negăm realitatea. Da, există sisteme imperfecte, există nedreptăți, trecutul nostru ne influențează, ni se pot întâmpla diverse lucruri în care chiar să fim vinovați. Nu totul depinde de noi, dar problema apare atunci când nimic nu mai depinde de noi.
Cum începem să ieșim din acest loc
Nu prin critică sau judecată, nu prin „trebuie să îmi asum tot”, ci prin pași mici, conștienți.
1. Observă fără să te judeci
Fii atent/ă la limbajul tău când te auzi spunând: „din cauza lui…”, „dacă ar fi fost altfel…”, „nu pot pentru că…”. Pentru a-ți înțelege tiparul, pentru a conștientiza poziția de victimă în care ești inconștient. Iar simpla conștientizare înseamnă deja un pas către asumarea responsabilității din rolul de adult. Observă ce rol tinzi să ai în relațiile tale, cu cine stai la conversații lungi în care vă exprimați durerile și nemulțumirile mereu fără soluții? Tinzi să vezi mai degrabă problemele și ce nu merge decât soluțiile?
2. Fă diferența între vină și responsabilitate
Poate nu este vina ta că ai trecut prin anumite lucruri. Dar este responsabilitatea ta ce faci cu viața ta de acum înainte și cum alegi diferit pentru tine. Este felul în care tu răspunzi la ce ți se întâmplă, cu responsabilitate sau cu victimizare.
3. Întreabă-te: „Ce ține de mine să fac în situația asta?”
Nu tot ține de noi, multe sunt în afara controlului nostru. Dar există multe lucruri în controlul nostru, de la deciziile pe care le luăm, la atitudini, la educație, ce citim, anturaj etc. Un pas mic, o decizie, o alegere diferită, te pot ajuta să ieși din ciclul victimizării.
4. Acceptă că pierzi beneficiile rolului de victimă
A ieși din rolul de victimă înseamnă și să renunți la confortul inacțiunii, validarea, explicațiile simple, un posibil salvator care vine să ne ajute, anumite grupuri care glorifică victimizarea. Și asta nu e ușor, pentru că ne place confortul iar mintea noastră îl consideră zona de siguranță și supraviețuire pentru că așa s-a obișnuit. Dar este necesară această renunțare pentru a câștiga libertatea de a decide asupra propriei vieți, puterea personală de a face lucrurile pe care ni le dorim, dezvoltare personală și profesională, grupuri noi de oameni care se susțin, nu se victimizează, creștere financiară.
5. Rescrie povestea pe care ți-o spui
Din: „mi s-a întâmplat asta și vai de mine, toți sunt vinovați, veniți să mă ajutați” în: „Am trecut prin asta. M-a influențat, am învățat multe despre mine. Și acum aleg ce fac mai departe cu asta și evoluez.”
Nu putem controla tot, dar putem controla mai mult decât credem. Poate nu poți schimba sistemul, dar poți schimba cum te raportezi la el, ce alegeri faci, cum acționezi. Și, cel mai important, relația pe care o ai cu tine. Poziția de victimă nu este o greșeală sau un defect, este o strategie de supraviețuire. Dar, la un moment dat, ce te-a protejat cândva începe să te limiteze.
Pentru că viața pe care ne-o dorim nu apare peste noapte, nu ne-o oferă nimeni pe tavă, apare atunci când, pas cu pas, începem să ne luăm puterea înapoi și să ne asumăm responsabilitatea asupra propriei vieți.
Vine Paștele curând, este un moment propice să observi această atitudine la tine și la ceilalți. Ne întâlnim cu familia, rudele, prietenii, iar conversațiile sunt un teren fertil în care să te observi și să vezi cum se manifestă această tendință de victimizare în grupurile din care faci parte. Să avem sărbători conștiente și responsabile!
Foto: Freepik
