Nu știu exact când s-a schimbat ceva în mine, sigur are legătură și cu vârsta, dar îmi amintesc un moment: era seară, iarnă, ajunsesem acasă și, înainte să mă descalț, am început să strâng lucruri. O geacă lăsată pe pantofar, ghete cu zăpadă topită și scursă pe gresie, cana uitată pe masă, iar cu coada ochiului am văzut și uscătorul de rufe plin cu haine pe care nu le pusese nimeni la loc, deși erau uscate. Nici nu apucasem să-mi dau propriile cizme jos și deja simțeam că am un milion de lucruri de făcut.
M-am oprit așa, la intrare, cu haina pe mine și cu laptotpul în rucsacul din spate. Și m-am întrebat: de ce mă enervează atât de tare lucrurile astea mici? Până la urmă, nu era ceva ieșit din comun, nici vreo dezordine pe care să nu o pot controla. Era doar o casă locuită, vie și totuși, reacția mea era să fac cale-ntoarsă pe ușa pe care tocmai intrasem. N-am făcut-o. M-am schimbat în haine comode de casă și am început să strâng.
Am dus rufele împăturite ale fiicei mele în dormitorul ei. Am împins ușa cu umărul și, pentru o secundă, am rămas în prag. Camera ei e un mic univers în sine, parcă rupt de restul casei. Haine pe scaun, pe pat, lucruri care nu sunt nici murdare, nici curate. Cărți deschise, caiete începute, obiecte lăsate unde se nimerește.
Pentru ea, pare normal. Pentru mine, e prea mult.
De fiecare dată când intru în spațiul ei, simt cum mi se strânge ceva în piept, ca un ghem de iritare și neputință, urmat de impulsul de a începe să strâng, să fac ordine, să scot camera „la lumină”. De ceva timp, pentru că a crescut, știu că în loc să-mi mulțumească, se va bosumfla că îi umblu în lucruri. Și, ce-i drept, îmi amintesc că nici camera mea de adolescentă nu arăta foarte diferit. Îmi dau seama acum că părea haotic pentru ai mei. Pentru mine, însă, era spațiul meu viu, în continuă schimbare, în care lucrurile nu aveau locuri fixe, dar le găseam cu ochii închiși. Dezordinea mea adolescentină nu era o formă de nepăsare, ci o manifestare a libertății după care tânjește orice tânăr.
Asta m-a făcut să mut accentul de pe „ce nu ce e în neregulă cu fiica mea adolescentă?” pe „ce s-a schimbat atât de mult în mine?”
Am privit mai atentă spațiul casei: nu e o casă dezordonată, dar o casă plină de lucruri adunate în timp și pentru mai toare am o justificare: „îmi place”, „poate o să-mi mai trebuiască”, „n-am unde altundeva să-l pun acum.”
Fără să ne dăm seama, fiecare obiect din jurul nostru devine un mic punct de atragere a atenției. Chiar dacă nu ne solicită explicit concentrarea, odată ce un obiect își face loc în casă, e imposibil să nu-l vezi, să nu-l înregistrezi pe retină, iar în cazul în care nu-i vezi clar utilitatea, devine o amânare sâcâitoare: văd eu ce fac cu el mai târziu.
Și acest „mai târziu” nu vine niciodată de la sine. Atunci am înțeles că nu obiectele în sine mă oboseau, ci relația mea cu ele și faptul că erau prea multe pentru cât spațiu mental aveam disponibil.
Marie Kondo și filosofia ei
Am început să citesc, mai mult din curiozitate decât din dorința de a aplica ceva. Am ajuns, inevitabil, la ideile lui Marie Kondo. Nu partea cu împăturitul m-a interesat, ci ideea din spate: că obiectele din jurul nostru ar trebui să ne aducă o formă de liniște sau de bucurie.
Mi s-a părut, la început, ușor idealist, parcă desprins dintr-o pagină de Instagram. Dar am început să privesc lucrurile cu alți ochi și să înțeleg că numai de stimuli în plus nu am nevoie.
Trăim într-un zgomot continuu. Nu doar auditiv, ci și vizual. Telefonul, ecranele, informația care vine peste noi fără pauză, reclamele, mașinile, claxoanele. Și, fără să ne dăm seama, ducem tot acest zgomot cu noi până acasă.
Când mintea ajunge din nou într-un spațiu încărcat, creierul nu mai are unde să se oprească. Procesează în continuare: obiecte, culori, forme, lucruri neterminate. Nu ne dăm seama, dar fiecare dintre ele rămâne ca un tab deschis în fundal. Și, la un moment dat, ne ajunge.
Aici e și diferența dintre noi și adolescenții noștri. La vârsta fiicei mele, creierul e mai flexibil, mai tolerant la haos. Neuroplasticitatea sa e mai mare, deci adaptarea vine ușor. Iar dezordinea care pe mine mă secătuiește, pentru ea e doar un context în care lucrurile se întâmplă.
Dacă mi-aș da silința, probabil aș putea să mă adaptez, la rândul meu, la dezordine și să o tolerez mai ușor. Numai că nu-mi doresc deloc să fac încă un efort. Dimpotrivă! Și nu obiectele mă stresează, ci senzația că nu mă pot opri. Că înainte să mă așez pe un scaun, trebuie să mut hainele în dulap. Că înainte să îmi fac duș, trebuie să dau cu mopul pe jos prin baie. Ca și cum ar trebui să lupt pentru fiecare centimentru de spațiu ordonat din casă. Vă recomand, dacă simțiți la fel, să stați de vorbă cu adolescenții voștri deschis și sincer. În loc să le reproșați dezordinea din cameră, explicați cum se simte pentru voi dezordinea din casă. Negociați spațiile comune (bucătărie, baie, hol de intrare, living): acolo trebuie să se simtă bine toată lumea, deci trebuie să fie păstrată ordinea. Camera adolescentului e treaba lui: fortăreața de libertate, unde soșetele pot sta pe jos, atâta timp cât restul casei este așa cum ai nevoie și tu, adultul.
Eu mi-am făcut cadou și câteva schimbări mici, fără cheltuieli mari. Vă las o listă, poate vă inspiră. Pentru mine, au funcționat și acum casa e un loc mai plăcut.
Lumina caldă
Am schimbat becurile reci cu unele mai calde. Seara, casa arată mai calmă, mai odihnitoare. Nu mai simt că trebuie să rămân „activă”, că trebuie să continui ziua. Lumina nu mai e funcțională, ci liniștitoare. Am instalat la blatul din bucătărie o baghetă cu leduri care mă ajută să văd foarte bine când gătesc.
Suprafețe libere
Am eliberat cât de multe spații de suprafață am reușit. Sunt câteva și încă le mai umplem bai cu chei, ba cu căni, ba cu șervețele. Dar sunt suficiente cât să nu mai simt că fiecare colț cere ceva de la mine. Spațiile goale înseamnă, pentru mintea mea, că există loc de relaxare și de pace interioară
Liniștea bună
Am un mic televizor în bucătărie și găteam, adesea, cu știrile în fundal. Fără să-mi dau seama, îmi picurau anxietate în sistem, ca o perfuzie invizibilă. Am început să gătesc în liniște sau cu o muzică în fundal, acult un podcast sau o cartea audio.
Ordinea de seară
În loc să fac ordine într-una, aloc câteva minute seara, când împreună cu soțul meu, dăm o tură prin casă și strângem lucrurile rămase, vasele, aerisim, apoi aprind o veioză cu lumină caldă pe hol. Așa simt eu că ziua se închide.
Bonus neașteptat: discuția în care i-am explicat fiicei mele cum percep eu haosul din casă și cum camera mea de adolescentă era, de fapt, asemănătoare cu camera ei, a făcut-o mai atentă la spațiile comune. La ea, lucrurile stau la fel, dar nu mai simt nici eu nevoia să corectez imediat, să-i spun că la ea „trebuie” să fie ca la mine. E spațiul ei, așa cum al meu e al meu. Suntem în etape diferite, avem nevoi diferite.
Iar azi, când intru în casă, simt liniștea de care am nevoie ca să mă simt acasă.
Foto: Freepik
