E vineri, puțin trecut de ora 10. În birou se simte deja că atmosfera se schimbă. Sigur, mailurile încă vin, ședințele nu s-au evaporat ca prin minune, dar în conversații apare din, când în când, câte un „păi atunci vorbim luni”. E o amânare care promite că ritmul se va schimba în curând.
Și totuși, pentru mulți dintre noi, ziua de vineri e doar iluzia unui final de săptămână de muncă. De fapt, mintea rămâne prinsă în tot ce n-am terminat și există un bâzâit surd care nu ne dă pace: sunt toate proiectele și proiecțelele pe care nu am apucat să le terminăm, ideile puse la dospit în cămara creierului, în senzația aceea vagă că „mai e ceva” care ar fi trebuit făcut.
Weekendul începe vineri seara, obiectiv vorbind, când închidem laptopul sau ieșim pe ușa locului de muncă. Subiectiv, însă, nu e întotdeauna așa. Mi se întâmplă des să pornesc spre casă rumegând în continuare, în minte, idei, posibile soluții sau discuții care mi-aș fi dorit să fi mers altfel.
Am observat, însă, că există și oameni care ajung la final de săptămână fără acea tensiune surdă pe fundal. Și nu pentru că au mai puține pe cap, ci pentru că fac câteva lucruri mici înainte ca ziua de vineri să se încheie și reușesc să schimbe radical felul în care intră în weekend.
Închid un cerc, fie el și mic
Există un fenomen psihologic studiat încă din anii ’20, cunoscut sub numele de „efectul Zeigarnik”. Pe scurt, mintea noastră are tendința să se concentreze mai intens pe lucrurile neterminate decât pe cele finalizate. Tot ce rămâne în aer continuă să consume energie, chiar și atunci când credem că ne-am detașat.
De aceea se întâmplă ceva ciudat sâmbătă dimineața. Te trezești, e liniște, poate ai în față o cană grozavă de cafea cu lapte și un plan vag pentru ziua care stă să înceapă. „E sâmbătă, ce bine că mă pot odihni!” Apoi, fără să vrei, îți vine în minte acel proiect la care ai început să lucrezi joi. Sau prezentarea începută, dar încă neclară. Și, vai, mailul la care ai promis că răspunzi, dar n-ai apucat.
Nu că ar fi urgente, dar nu sunt gata.
Creierul adoră finalurile, senzația de „închis”, de „rezolvat”, de „am ajuns la un punct clar”, „am bifat”. Când nu are acest semnal, continuă să ruleze scenarii în fundal.
Nici oamenii care par mai relaxați la început de weekend nu termină tot ce au de făcut, și proiectele lor continuă de luni, dar aleg conștient să închidă ceva. Uneori, asta înseamnă să ducă un proiect până la un stadiu clar definit, chiar dacă nu e complet. Alteori, înseamnă să trimită acel mail care stătea în draft sau să scrie o notiță pentru sine, cu următorii pași, astfel încât mintea să știe că există o direcție.
Cu alte cuvinte, oferă creierului un punct. Nu cele trei puncte care creează suspans...
Un exemplu simplu: imaginează-ți că lucrezi la o propunere importantă. Ai ideile, ai structura, dar încă nu e „perfectă”. O lași așa, gândindu-te că vei reveni luni. Dacă pleci fără să stabilești măcar o versiune clară de lucru sau fără să notezi exact ce lipsește, acel proiect rămâne difuz. Iar lucrurile difuze sunt cele care ne urmăresc.
În schimb, dacă îți iei zece minute și scrii: „Luni, prima oră – finalizez capitolul 2 și verific cifrele”, mintea primește un cadru. Proiectul nu mai e în ceață, ci ai un plan.
Își mută atenția
Un alt lucru pe care îl fac oamenii care intră bine în weekend este să schimbe punctul de atracție pentru atenția lor.
Cei mai mulți dintre noi ne gândim la ce avem de făcut, care sunt planuri sunt deja stabilite, cu cine ne întâlnim în weekend, când facem cumpărăturile, unde mai avem de mers, ce obligații de bifat. E tot un reflex organizatoric.
Dar există un aspect mai important care merită atenția noastră: cum vreau să mă simt? După o săptămână intensă, poate răspunsul e simplu: vreau liniște. Sau vreau conexiune reală. Sau vreau să simt că nu trebuie să demonstrez nimic.
Când pornim de la starea dorită, alegerile devin mai coerente. Poate refuzăm o ieșire care ar fi spectaculoasă, dar ne-ar epuiza. Poate lăsăm o după-amiază fără niciun plan sau alegem o conversație sinceră cu o prietenă, în locul unei întâlniri copleșitoare cu un grup de amici.
Psihologia motivațională sugerează că satisfacția noastră depinde mai mult de alinierea dintre nevoile interne și comportamentele noastre decât de bifarea obiectivelor. Un weekend plin nu e neapărat un weekend care ne încarcă.
Vineri e un moment potrivit pentru această recalibrare. Ajunge să ne dăm o pauză scurtă, în care ne întrebăm nu ce ar trebui să facem, ci de ce avem nevoie.
Creează o tranziție, nu un salt
Pe la ora 16 sau 17, atmosfera din birou, vineri, se schimbă din nou. Încep să se audă sertarele care se închid, discuții despre planurile de weekend. Unii pleacă grăbiți și se aruncă direct în următoarea activitate (în special cei sub 30 de ani pentru că ei au încă multă energie).
Dar sistemul nostru nervos nu funcționează pe comutator. Ar fi grozav să apeși un buton și să treci imediat din modul „deadline” în modul „relaxare”.
Dacă toată săptămâna am fost în ritm alert, cu atenția fragmentată și presiune constantă din mai multe direcții, corpul are nevoie de un semnal clar că registrul se schimbă. Fără acest semnal, ducem cu noi aceeași tensiune și în zilele libere.
Oamenii care par să facă tranziția mai lin au de regulă un mic ritual. O prietenă bună coboară cu o stație de autobuz mai devreme doar ca să facă niște pași în liniște, cu gândurile ei, înainte să ajungă acasă. Un alt coleg spune că își pune telefonul pe silent și că ascultă muzică în mașină. Mie îmi place să-mi iau câteva minute să fac ordine pe birou, ca un gest simbolic că la muncă totul e în ordine și că pot uita de muncă pentru două zile.
Ritualurile de tranziție nu sunt un moft, ci o formă pertinentă de reglare. Marchează granița dintre roluri și dau corpului un indiciu că poate coborî garda. Pentru că weekendul începe atunci când ne permitem să încetinim, nu când se termină programul.
Nu putem controla mereu cât de solicitantă a fost săptămâna. Se întâmplă ca lucrurile să vină buluc, în valuri, fără să le pese câtuși de puțin dacă avem noi energie sau nu. Însă avem un mic control asupra modului în care ieșim din săptămână și ține de felul în care alegem să închidem ușa de la locul de muncă, înainte să o deschidem pe cea de acasă.
Foto: Pexels
