Un copil urcă pentru prima dată treptele unui tobogan. Este concentrat, poate puțin nesigur, dar, înainte de a se lăsa să alunece, își întoarce capul și caută cu privirea în spate.
Nu cere neapărat ajutor, uneori nici nu spune nimic. Vrea doar să știe că cineva îl vede.
Mai târziu, nu se va mai întoarce înaintea fiecărui pas. Va intra singur în sala de clasă, va merge în prima tabără, își va alege prietenii și va începe să își construiască o viață care nu le mai aparține părinților. Dar undeva în interior va păstra întrebarea de la început:
„Ești acolo? Mă vezi? Pot să merg mai departe?”
Părinții sau adulții care îl îngrijesc sunt primele persoane în ale căror priviri copilul începe să descopere cine este. Din felul în care este ținut, ascultat, liniștit și încurajat, învață dacă lumea poate fi un loc sigur și dacă el merită să fie iubit.
Atunci când are doi părinți disponibili, siguri și implicați, copilul poate beneficia de două relații distincte, de două perspective asupra lumii și de două puncte de sprijin de la care să înceapă să își exerseze propriul zbor.
Și nu mă refer acum la o versiune schematică, simplificată, în care unul ar trebui să ofere iubire, iar celălalt autoritate. Mama și tatăl nu au automat roluri fixe. Mă refer la faptul că fiecare relație este unică.
Copilul nu are nevoie de doi părinți identici
Uneori vorbim despre rolul mamei și despre rolul tatălui ca și cum ar exista o împărțire exactă a responsabilităților emoționale. Mama ar trebui să protejeze și să aline, iar tatăl să ofere reguli și curaj.
În realitate, ambii părinți pot oferi tandrețe, siguranță, limite, încurajare și libertatea de a explora. Ceea ce diferă este relația pe care fiecare o construiește cu propriul copil.
Un părinte poate fi mai spontan, iar celălalt mai previzibil. Cu unul, copilul poate vorbi mai ușor despre anumite temeri. Lângă celălalt poate descoperi alte părți din el. Niciuna dintre relații nu trebuie să fie perfectă pentru a fi importantă. Fiecare îi poate oferi un alt punct de sprijin din care să descopere lumea și pe sine.
Prin aceste întâlniri repetate, copilul adună răspunsuri la câteva întrebări esențiale: Sunt important? Pot avea încredere? Sunt iubit și atunci când greșesc? Pot pleca să explorez și mă pot întoarce fără să pierd legătura?
Răspunsurile nu sunt oferite prin discursuri. Se construiesc din lucruri mărunte, de zi cu zi, dar care cânrăresc enorm în modul în care copilul își construiește viziunea asupra lumii: o promisiune respectată, o poveste ascultată până la capăt, o limită pusă fără umilire sau disponibilitatea adultului de a repara după ce a greșit.
A fi prezent nu înseamnă doar a fi în aceeași casă
Un părinte poate locui cu propriul copil și, totuși, să fie greu de găsit emoțional. Poate rezolva impecabil lucrurile practice, fără să îi cunoască fricile și fără să fie curios să afle cine devine.
În același timp, un părinte care nu locuiește permanent alături de copil poate rămâne o prezență stabilă, dacă este disponibil, previzibil și implicat. Distanța dintre două case nu trebuie să devină și distanță afectivă.
Copilul simte sprijinul atunci când știe că poate ajunge la părinte, când cuvintele și faptele acestuia se întâlnesc și când interesul nu apare doar în momentele importante, ci rămâne prezent în viața obișnuită.
Prezența adevărată nu înseamnă control permanent. Înseamnă disponibilitatea de a însoți copilul fără a trăi în locul lui.
Copilul nu ar trebui așezat între părinți
Și în cazul în care relația de cuplu se încheie, responsabilitatea parentală continuă.
Ar trebui să nu uităm nicio secundă că pentru un copil cu părinți despărțiți, aceștia nu devin foști părinți doar pentru că nu mai formează un cuplu. Ei rămân parte din lumea lui interioară, iar conflictul dintre ei îl poate pune într-o poziție imposibilă.

„Oare mai vine?” Ce simte un copil când un părinte nu își ține promisiunea
Când părintele trădează încrederea copilului său, se naște neîncrederea în propria lui valoare.
marți, 1 septembrie 2026
Uneori, copilul își pregătește cu grijă cuvintele înainte de a trece dintr-o casă în alta. La un părinte nu povestește cât de bine s-a simțit cu celălalt, în timp ce în cealaltă casă își ascunde dorul. Face asta nu pentru că nu ar avea încredere, ci pentru că a învățat să protejeze emoțiile adulților.
Însă asta arată că, în loc să fie susținut, ajunge să susțină el echilibrul dintre ei.
Când unul dintre părinți îl critică, îl disprețuiește sau încearcă să îl șteargă simbolic pe celălalt, copilul nu aude doar o judecată despre un adult, ci poate simți că respingerea celuilalt părinte atinge și o parte din propria lui identitate. De aceea, copilul nu ar trebui să devină niciodată mesager, confident sau arbitru. Nu ar trebui să aleagă pe cine iubește și nici să dovedească loialitate respingându-l pe celălalt.
Una dintre cele mai importante forme de protecție este permisiunea de a-i iubi pe amândoi. Această permisiune nu presupune însă expunerea copilului la un adult abuziv, violent sau profund instabil. Uneori, distanța față de un părinte care nu poate oferi o relație sigură este ea însăși o formă de protecție.
Când un părinte lipsește
Absența unui părinte poate veni prin separare, abandon, deces, boală, dependență, distanță sau chiar din incapacitatea adultului de a construi o relație sigură cu propriul copil. Nu toate absențele seamănă și nu toate pot fi reparate prin efortul părintelui rămas.
Copilul poate simți tristețe, furie, rușine sau confuzie. Se poate întreba dacă a făcut ceva greșit, dacă nu a fost suficient de bun sau dacă ar fi putut împiedica plecarea. Alteori, poate idealiza părintele absent, construind în imaginație relația pe care nu a putut să o construiască în viața reală.
Aceste trăiri nu trebuie negate și nici acoperite imediat cu explicații liniștitoare. Copilul are nevoie de un adevăr pe care să îl poată înțelege la vârsta lui, fără detalii care îl împovărează și fără promisiuni pe care adulții nu le pot garanta.
Are nevoie să audă:
„Nu este vina ta.”
„Nu era responsabilitatea ta să împiedici plecarea.”
„Ai voie să îți fie dor.”
„Poți să iubești un om și, în același timp, să fii furios sau dezamăgit.”
Chiar dacă părintele prezent nu poate înlocui complet relația care lipsește și nici nu ar trebui să fie obligat să joace două roluri perfecte, poate să îi ofere copilului ceva esențial: o relație stabilă și suficient de sigură pentru ca întrebările și emoțiile lui să aibă unde să existe.
Golul nu reprezintă întreaga poveste
Familiile au forme diferite. Unii copii cresc cu ambii părinți, alții cu unul singur, cu bunicii, în familii reconstruite sau alături de adulți care au ales să rămână prezenți în viața lor.
Două prezențe parentale implicate reprezintă o resursă importantă, dar siguranța emoțională a copilului nu este determinată numai de numărul adulților din casă. Contează calitatea relațiilor, stabilitatea lor și felul în care copilul este protejat de conflictele pe care nu le poate duce.
Un bunic, o mătușă, un profesor, un mentor sau un alt adult de încredere nu poate șterge cu buretele absența unui părinte. Poate însă deveni o relație importantă, în care copilul se simte văzut, încurajat și valoros. Copilul nu are nevoie să i se spună că golul nu există. Are nevoie să descopere că acel gol nu reprezintă întreaga lui poveste.

Greșeli pe care le facem din dragoste pentru copii
Toți părinții le fac, important este să devenim conștienți de ele și să le reparăm.
marți, 26 mai 2026
Când ambii părinți sunt disponibili și cooperează, copilul se poate desprinde știind că are două puncte de sprijin la care se poate întoarce. Când unul dintre ei lipsește, pot exista dor, dezechilibru și întrebări care revin în diferite etape ale vieții. Dar zborul nu devine imposibil.
Copilul își poate construi resurse prin relația cu părintele prezent, prin legături sigure cu alți adulți și, uneori, cu ajutor specializat. Nu are nevoie de o poveste falsă despre o familie perfectă, ci de adevăr, stabilitate și libertatea de a simți.
Rolul părinților nu este să îi ofere copilului un cer fără furtuni și nici să zboare în locul lui, ci să rămână suficient de aproape încât, atunci când își întoarce capul înaintea unui pas important, să poată simți: „Sunt văzut. Sunt iubit. Pot să merg mai departe.”
Corina Cerchez este psihoterapeut, psiholog clinician și supervizor în psihologie clinică. Are o viziune holistică asupra procesului de vindecare și crede că suferința umană este o poveste complexă care merită ascultată prin prisma minții, a corpului și a istoriei noastre familiale.
Foto: Magnific







