Unii oameni își schimbă profesia pentru că se plictisesc. Alții descoperă, după zeci de ani de muncă, faptul că ceea ce i-a interesat dintotdeauna poate fi explorat și altfel. Pentru Liviu Tipuriță, trecerea de la filmul documentar la hipnoterapie nu a fost o ruptură, ci continuarea aceleiași curiozități: ce îi face pe oameni să gândească, să reacționeze și să trăiască așa cum o fac?
Într-un nou episod Magic People, Ruxandra Rusan stă de vorbă cu Liviu Tipuriță, prieten vechi pe care îl reîntâlnește după două decenii. Plecat din Sibiu, Liviu a construit o carieră în televiziunea britanică, realizând documentare pentru BBC, fiind nominalizat la BAFTA și ajungând să discute despre unul dintre filmele sale în emisiunea lui Oprah Winfrey. Astăzi lucrează ca hipnoterapeut, cu un cabinet pe Harley Street, în Londra, și organizează retreaturi personalizate în Creta. De asemenea, Liviu Tipuriță organizează Future Frames, un festival de cinema imersiv care explorează noi forme de a spune povești, la întâlnirea dintre film, artă, tehnologie și psihologie, pe 6 și 7 noiembrie, la București.
Oamenii, atunci când sunt puși la încercare
În documentarele sale, Liviu a întâlnit oameni aflați la limitele societății: copii exploatați, victime ale traficului, persoane implicate în lumea criminalității. A urmărit, spune el, oamenii sub presiune extremă. Dintre toate poveștile, una i-a rămas aproape: un copil care trăia pe stradă, în frig, l-a întrebat de ce este atât de supărat, când afară este soare. Pentru regizorul îngrijorat de problemele filmării, replica a fost o lecție neașteptată despre pofta de viață.
Mai târziu, în cabinet, avea să întâlnească oameni cu vieți aparent foarte diferite, dar cu aceeași nevoie de a înțelege ce li se întâmplă. Suferința nu aparține unei anumite categorii sociale. Nici dorința de a găsi un sens.
Cum a descoperit hipnoza
Întâlnirea cu hipnoza a început în timp ce realiza un program de televiziune despre escroci, când Liviu a lucrat cu un hipnotist. Apoi a încercat o tehnică în comunicarea cu un actor și a devenit curios să înțeleagă mai mult. A studiat, a urmat cursuri și a lucrat cu specialiști în domeniu, până când interesul pentru hipnoză a devenit o nouă profesie.
Există însă o imagine populară a hipnozei pe care conversația o pune imediat sub semnul întrebării: aceea a omului care își pierde voința și execută ordinele altcuiva. Liviu respinge această reprezentare. Pentru el, hipnoza ține de focalizarea atenției și de felul în care lucrăm cu procesele inconștiente. O carte care ne absoarbe complet, un film în care uităm de tot ce este în jur sau un drum familiar parcurs aproape automat sunt exemplele prin care încearcă să explice ascultătorilor această experiență.
Biblioteca din mintea noastră
Liviu ne invită să ne imaginăm că experiențele noastre sunt așezate pe rafturi, iar fiecare situație nouă ne trimite rapid la ceea ce știm deja. Dacă o experiență veche ne-a învățat că un lucru este periculos, reacția poate apărea înainte să avem timp să analizăm rațional ce se întâmplă.
Povestește despre un client adult, sportiv, care se temea atât de tare de câini încât relația sa de cuplu avea de suferit. În timpul lucrului terapeutic, bărbatul a descris o scenă din copilărie pe care ulterior a discutat-o cu mama sa. Liviu însuși precizează o nuanță importantă: imaginile apărute într-o asemenea stare nu pot fi presupuse automat amintiri exacte; uneori este greu să facem distincția între memorie și imaginație.
Dincolo de cazul particular, rămâne întrebarea: câte dintre reacțiile noastre de astăzi sunt răspunsuri învățate cândva, în împrejurări care nu mai există?
De ce rămânem în situații care ne fac rău
Ruxandra aduce în discuție familiaritatea suferinței. De ce uneori rămânem în relații, obiceiuri sau situații care ne fac rău, deși știm foarte bine că ne fac rău? Liviu propune o explicație: ceea ce este cunoscut poate părea mai sigur decât schimbarea, chiar și atunci când nu ne este bine. Nu e o regulă care explică orice alegere umană, ci o perspectivă asupra felului în care ne formăm automatismele.
De aici vine și una dintre ideile cele mai puternice ale discuției: informația, singură, nu ne schimbă întotdeauna. Putem ști că un obicei ne dăunează și totuși să-l repetăm. Liviu consideră că experiențele emoționale pot avea o forță transformatoare pe care simpla acumulare de explicații nu o are. Aici vede și legătura dintre cele două profesii ale sale: regizorul creează o experiență pentru spectator, terapeutul încearcă să construiască o experiență relevantă pentru omul din fața lui.
Între curiozitate și prudență
Episodul atinge și utilizările hipnozei în contexte medicale, dar acestea apar ca exemple și relatări ale invitatului, nu ca recomandări de tratament. Liviu spune explicit că nu pledează pentru înlocuirea anesteziei cu hipnoza. În cazul anxietății, fobiilor sau altor dificultăți psihologice, intervențiile trebuie evaluate în raport cu nevoile persoanei și cu îngrijirea de specialitate adecvată.
Conversația se îndreaptă apoi spre inteligența artificială și spre felul în care tehnologia poate recunoaște tipare în limbajul nostru. Liviu vorbește despre propriile experimente cu transcrieri, făcute cu acordul clienților, și despre întrebările pe care i le ridică viteza schimbărilor tehnologice. Nu pretinde că știe cum va arăta viitorul, dar este convins că ne aflăm într-un moment de transformare.
Cuvintele cu care ne vorbim
Spre final, discuția revine la ceva foarte concret: cuvintele. Liviu propune să formulăm ceea ce ne dorim, nu doar ceea ce vrem să evităm. În loc de „nu vreau să mă mai enervez”, putem încerca să spunem cum am vrea să reacționăm. Este un exercițiu de orientare a atenției, nu o garanție că simpla schimbare a unei propoziții rezolvă o problemă.
Invitatul amintește și formula lui Émile Coué, „În fiecare zi, în toate felurile posibile, devin din ce în ce mai bine”, pe care o folosește ca sugestie pozitivă. Mai propune o schimbare de perspectivă atunci când vorbim despre panică: în loc să rămânem doar în „mă panichez”, să ne întrebăm unde simțim panica în corp. Astfel, putem încerca să observăm experiența, nu doar să fim absorbiți de ea.
Poate că aceasta este și invitația de la capătul conversației: să fim mai curioși în privința propriilor reacții. Să ne întrebăm ce am învățat, ce repetăm automat și ce am putea privi altfel. Nu pentru că mintea ar ascunde un răspuns magic la toate problemele, ci pentru că uneori schimbarea începe atunci când observăm ceva ce până ieri făceam fără să ne dăm seama.
3 pentru acasă
1. Formulează ce îți dorești. În loc să te oprești la „nu vreau să…”, încearcă să numești comportamentul sau starea spre care vrei să mergi.
2. Exersează un mesaj încurajator. Inspirat de formula lui Émile Coué, alege o propoziție realistă și binevoitoare pe care să ți-o amintești dimineața sau seara.
3. Observă emoția în corp. Când apare panica sau neliniștea, încearcă să descrii unde o simți și cum se manifestă. Dacă este intensă sau persistentă, cere ajutor de specialitate.
