„Fjord”, în regia lui Cristian Mungiu, câştigător al premiului Palme d'Or la Cannes anul acesta, se va vedea într-o proiecţie unică în 90 de cinematografe din 52 de oraşe din toată ţara, în 13 iunie, de la ora 19.00. Biletele pentru avanpremieră s-au pus în vânzare.
Cristian Mungiu a câştigat cel de-al doilea Palme d'Or din carieră pe 23 mai, devenind al zecelea regizor din istorie care atinge această performanţă, alăturându-se unor cineaşti precum Francis Ford Coppola, Emir Kusturica, fraţii Dardenne sau Michael Haneke.
După ce a vândut în câteva clipe, în aprilie, biletele pentru șaisprezece concerte la Paris La Défense Arena, Celine Dion a anunțat că va susține zece noi concerte în aceeași sală.
Într-un mesaj video difuzat la sfârșitul lunii martie, cântăreața și-a anunțat marea revenire. „Voiam să vă spun că mă simt foarte bine, cânt din nou și dansez puțin”, a spus ea, liniștindu-i pe toți.
Pentru a înțelege de ce o zi de stat pe scaun ne poate lăsa complet lipsiți de vitalitate, trebuie să privim modul în care biologia noastră procesează realitatea de zi cu zi. Cercetătorul român în neuroștiințe Dragoș Cîrneci explică faptul că rolul principal al creierului nu este să ne facă fericiți, ci să ne țină în viață. Pentru a ne menține în viață, creierul scanează constant mediul, analizând fiecare stimul pentru a decide dacă suntem în siguranță sau în pericol.
Când eram mici, exista un joc ca să vezi dacă „te iubește sau nu te iubește” un băiat. Luai o floare și începeai să-i rupi petalele: mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește. Ultima petală rămasă stabilea cum stă treaba și încă îmi amintesc cum creștea emoția, pe măsură ce ne apropiam de ea. Atunci era amuzant. Dacă, însă, sentimentul că nu știi dacă ești iubit sau nu într-o relație apare la maturitate, nu mai este la fel de amuzant.
Auzim foarte des că suntem din ce în ce mai singuri, simțim foarte des că suntem din ce în ce mai singuri. Și nu suntem făcuți pentru asta. Omul s- a dezvoltat în triburi, în comunități. Așa a progresat. Așa am progresat. Așa am supraviețuit. Așa ne am crescut copiii. Cu un trib alături. Vorba aceea atât de mult folosită, „it takes a village to raise a child”, are parcă mai mult sens ca niciodată. Pentru că am rămas fără trib. De la primele zile de viață la ultimele.



















