Îmi imaginez că ți s-a întâmplat și ție să te trezești din senin, într-o zi agitată, dar nu foarte ieșită din tiparul obișnuit, să simți că ți se taie picioarele. Este o senzație care apare din senin: gol în stomac, amețeală, poate senzație de greață fără cauză clară, o slăbiciune care îți taie brusc elanul, palpitații, o presiune în piept sau senzația că ți se face brusc foarte somn, în ciuda faptului că abia ai terminat o ceașcă de cafea. Și te întrebi, pe bună dreptate, „ce am”?
În ultimii ani, aproape orice reacție de acest tip a ajuns să fie pusă, foarte repede, sub eticheta anxietății. Însă nu tot ce seamănă cu anxietatea este, în sens clinic, o tulburare anxioasă. Uneori, este un mesaj al corpului tău, care încearcă să îți atragă atenția că duce prea mult, și că i-ar fi de folos un spațiu real de descărcare. Ca și cum care nu mai are unde să depoziteze stresul și începe să îl exprime în singurul limbaj pe care îl mai are la dispoziție: senzațiile.
Imaginează-ți că ai o cămară (corpul) în care pui borcane, lucruri, mărunțișuri, legume, cutii cu paste și, deși cămara e încăpătoare, ajunge să fie atât de burdușită cu lucruri, încât devine haotică și nu mai găsești în ea nimic.
Mintea noastră e cea care acumulează. Nu borcane, ci gânduri, temeri, speranțe, planuri. Ea merge mereu înainte, iar programul nu îți lasă răgaz și ajungi să funcționezi pe deficit emoțional. Corpul, la fel ca o cămară, le va cuprinde pe toate, până va simți că e prea plin. Și corpul acesta al nostru, spre deosebire de minte, nu știe să mintă frumos. Nu știe să spună „mai pot un pic” când, de fapt, nu mai poți. Nu știe nici măcar să negocieze prea mult. La un moment dat, protestează.
Când psihicul nu procesează, corpul depozitează
În psihologie și medicină există de mult timp conceptul de somatizare. Sună tehnic, dar ideea este simplă: ceea ce nu reușim să procesăm emoțional se poate transforma în simptom fizic, pentru că mintea și corpul nu funcționează separat, ci sunt două expresii ale aceluiași organism.
Bessel van der Kolk a popularizat ideea că „the body keeps the score”, adică organismul păstrează urmele a ceea ce nu a fost metabolizat psihic. Stephen Porges, prin teoria polivagală, a explicat felul în care sistemul nervos autonom reacționează la siguranță, pericol, suprasolicitare și colaps.
Nu e nevoie să intrăm într-o lecție de neuroștiință ca să înțelegem esențialul: corpul răspunde la stres nu doar emoțional, ci și fiziologic, iar dacă suprasolicitarea nu se oprește la timp, răspunsurile lui devin tot mai puțin rafinate și tot mai brute.
Problema lumii în care trăim este că ea privilegiază funcționarea, nu procesarea. Te descurci. Mergi mai departe. Bifezi. Livrezi. Ții ritmul. Chiar și suferința a fost împachetată într-o estetică a eficienței: suferi discret, fără să încetinești pe nimeni și nimic. Numai că sistemul nervos reacționează tocmai pentru a te apăra.
Și atunci se întâmplă ceva ce mulți dintre noi am trăit pe propria piele: duci o perioadă grea, te mobilizezi exemplar, rezolvi, ții casa, munca, copilul, viața, iar exact când pare că ai ieșit din vâltoare, corpul cedează. Probabil ți s-a întâmplat în vacanțe care vin după periode stresante. În loc să te bucuri de timpul liber, te lovește o răceală, apar tensiuni musculare, ca și cum tot ce ai ținut în frâu iese la suprafață pentru că te-ai relaxat.
De ce apar reacțiile după ce a trecut furtuna
Aici apare una dintre marile confuzii. Omul spune: „dar acum nu se întâmpla nimic grav, de ce tocmai acum mi s-a făcut rău?” Răspunsul ține de felul în care organismul gestionează urgența. În perioadele intense, corpul secretă adrenalină, cortizol și alte substanțe care te ajută să funcționezi. Nu îți permiți luxul de a simți, prioritatea este să funcționezi și să stai în priză. Doar că stresul pe care îl duci atunci nu dispare. Este, dacă vrei, parcat temporar. Când ritmul scade, când te oprești, când în sfârșit nu mai e nevoie să fii atât de eficient, corpul încearcă să închidă conturile restante. Și atunci apar amețeala, slăbiciunea, plânsul fără explicație, insomnia, senzația că nu mai ești în stare de nimic.
În psihologia stresului, se vorbește despre „delayed stress response”: răspunsul întârziat la suprasolicitare. Este foarte frecvent și foarte derutant, pentru că rupe logica simplă a cauzei imediate. Nu te simți rău exact când ai prea multe pe cap, ci seara, când te liniștești sau în weekend, când simți că poți lăsa „armele” jos.
De aici și tentația de a interpreta catastrofic orice senzație. Dacă nu găsim imediat cauza, mintea umple golul cu idei alarmiste: „dacă e ceva grav?”, „dacă fac un atac de panică?”, „dacă nu mai sunt în stare de nimic?” Asta crește frica, frica amplifică activarea, iar activarea amplifică simptomul. Se formează un cerc: senzație, interpretare, panică, intensificare.
Psihologia cognitivă descrie această buclă: ce simți nu este fals, dar modul în care interpretezi ce simți poate ridica volumul până la insuportabil.
Corpul încearcă să te protejeze
Una dintre cele mai blânde și mai utile schimbări de perspectivă este aceasta: corpul nu este dușmanul tău, nu te sabotează, nici nu te face de râs sau îți „strică planurile” degeaba. În multe situații, încearcă să facă pentru tine ceea ce tu nu ai mai făcut de mult: să oprească, să reducă stimulii, să ceară spațiu vital.
Dacă privim lucrurile din această perspectivă, începem să înțelegem cât de inteligent este, de fapt, corpul nostru. Folosește senzația de amețeală ce pe o frână, greața ca pe un refuz al unui exces. Slăbiciunea poate fi modul în care organismul ne spune că resursele sunt pe terminate. Nu este mereu simplu și, desigur, simptomele fizice trebuie evaluate medical atunci când sunt intense, recurente sau alarmante.
Dar, odată exclus un pericol major, merită să ne întrebăm și altceva: ce a dus corpul meu în ultima vreme fără să fi avut unde să pună?
Poate a dus furie neexprimată sau o anxietate difuză, poate efort cronic sau tristețe, poate știe că am pierdut ceva important și nu ne-am oprit să ne vindecăm la timp, a acumulat oboseală și rutină, ori poate grijă pentru toți ceilalți. Poate a dus prea multe zile în care ai funcționat impecabil, dar nu te-ai întrebat nici măcar o singură dată cum te simți, de fapt.
A asculta corpul nu înseamnă a romantiza simptomul și nici a abandona medicina. Înseamnă să nu reduci totul la „hai să scăpăm repede de asta cu un ibuprofen”. Uneori, avem nevoie să ne întrebăm ce încearcă o anumită senzație să ne spună despre felul în care trăm.
3 pentru acasă
Când apare un simptom fizic care te sperie, încearcă să îl descrii înainte să îl judeci. Unde îl simți, cât durează, cum se schimbă când îi acorzi atenție. Descrierea scoate mintea din zona de îngrijorare și o aduce în realitate.
Privește și în urmă. De multe ori, cauza nu este în clipa prezentă, ci într-o acumulare de fapte și întâmplări pe lângă care ai trecut prea repede.
Fă-ți loc pentru forme mici de descărcare care nu au legătură cu performanța: mers pe jos, liniște, exerciții de respirație, pauze, scris, citit, somn.
