Cei mai bogați oameni din lume pot avea aproape orice: de la cele mai frumoase vacanțe la acces nelimitat la tehnologie, de la cei mai buni medici la armate de oameni care se ocupă de bunăstarea și corpul lor, zi de zi. Pot externaliza aproape orice disconfort, pot accelera procese, pot ocoli limite care pentru restul oamenilor sunt clare și rigide.
Există, însă, un deziderat pe care nici banii, nici puterea nu îl pot cumpăra, cel puțin deocamdată: nemurirea.
Poate tocmai de aceea, în ultimii ani, o parte dintre cei mai bogați oameni ai planetei investesc sume uriașe într-o direcție comună: prelungirea vieții.
Un articol publicat în The Week adună câteva exemple care ne ajută să înțelegem până unde poate merge dorința de nemurire.
Jeff Bezos a investit sute de milioane de dolari în Altos Labs, un laborator de cercetare axat pe reprogramarea celulară. Ideea din spatele acestui tip de cercetare este una ambițioasă: dacă anumite procese biologice pot fi „resetate”, atunci îmbătrânirea ar putea fi încetinită sau modificată. Nu vorbim despre suplimente sau diete, ci despre intervenții directe asupra mecanismelor fundamentale ale vieții.
Un alt nume devenit emblematic pentru această obsesie este Bryan Johnson, antreprenor din zona tech, care cheltuie aproximativ două milioane de dolari pe an pentru propriul protocol de longevitate. Johnson are o echipă medicală extinsă, își monitorizează constant sângele, somnul, ritmul cardiac, nivelurile hormonale. Mănâncă la ore fixe, cântărește fiecare ingredient, urmează un regim strict de suplimente și își structurează întreaga viață în jurul unui obiectiv declarat fără ocolișuri: să-și mențină organele cât mai aproape de parametrii unui tânăr de 18 ani. La acest nivel, e ca și cum corpul nu mai este doar un corp. Devine un proiect continuu, un sistem care trebuie ajustat permanent, optimizat, ținut sub control.
Aceeași direcție apare și în marile companii de tehnologie. Fondatorii Google, Larry Page și Sergey Brin, au lansat încă din 2013 Calico, o companie dedicată exclusiv cercetării îmbătrânirii. Calico nu promite soluții rapide și nu se adresează publicului larg. Lucrează cu geneticieni, biologi și cercetători care studiază, în profunzime, de ce îmbătrânim și dacă acest proces poate fi influențat.
Bugetele sunt enorme și, în ciuda rezultatelor lente, miza este una fundamentală: dacă înțelegem mecanismele îmbătrânirii, poate că timpul biologic nu mai este un dat absolut.
Un alt investitor care apare constant în acest ecosistem este Peter Thiel, cofondator PayPal, cunoscut pentru interesul său declarat față de ideea de prelungire radicală a vieții. De-a lungul anilor, Thiel a finanțat cercetări și organizații axate pe biotehnologie și anti-aging, exprimând deschis convingerea că moartea nu ar trebui privită ca o limită inevitabilă, ci ca o problemă „tehnică” ce ar putea fi, într-o zi, rezolvată.
Privite împreună, aceste exemple nu mai par excepții. Ele conturează un curent: pentru o parte dintre cei foarte bogați, îmbătrânirea nu mai este doar un fapt al vieții, ci un proiect deschis, un domeniu în care se investesc bani, inteligență, tehnologie și speranță. Din afară, aceste eforturi pot părea science-fiction. Dar, la o privire mai atentă, ele spun ceva foarte concret despre epoca în care trăim: atunci când ai resurse nelimitate, controlul devine o promisiune tentantă. Dacă nu poți învinge timpul, măcar îl poți negocia — sau poți cumpăra impresia că o faci.
La o scară mai mică
Mecanismul din spatele acestor încercări nu le aparține exclusiv miliardarilor. La o scară incomparabil mai mică, facem același lucru și noi, muritorii de rând. Nu investim milioane de dolari în laboratoare sau protocoale extreme, dar investim zilnic altceva: atenție, energie, disciplină și, din păcate, o doză constantă de vinovăție. Vrem să trăim „corect”, să mâncăm bine, să dormim suficient, să facem mișcare, să avem grijă de corpul nostru. Intenția este, de cele mai multe ori, una sănătoasă.
Pe parcurs însă, grija începe să capete o altă formă: ajungem să evaluăm mesele mai mult decât să ne bucurăm de ele. Ne întrebăm dacă sunt suficient de echilibrate, dacă respectă regulile pe care ni le-am impus, dacă „se încadrează” în ceea ce percepem ca fiind sănătos la un moment sau altul.
Ne dorim să dormim bine, așa că ne culcăm cu ceasul smart la mână, pentru ca aplicația de somn să ne spună dacă am dormit bine. Iar dimineața, înainte să ne întrebăm cum ne simțim, verificăm scorul. O noapte agitată nu mai este doar o noapte proastă, ci un mic eșec care pare să compromită întreaga zi.
Vrem să facem mișcare pentru că știm că ne face bine. Dar apar zilele în care sportul nu mai este plăcere, ci obligație. Ieșim la alergat obosiți, nu pentru că avem energie, ci pentru că „trebuie”. Dacă nu bifăm antrenamentul, apare senzația vagă că ne-am neglijat.
Chiar și pauza ajunge, uneori, să fie reglementată. Avem aplicații care ne amintesc să respirăm, să ne ridicăm de pe scaun, să ne relaxăm. Și, paradoxal, ne stresăm că nu ne relaxăm suficient de bine.
De aceea ajungem să simțim că viața începe să semene cu o listă invizibilă de bifat: am mâncat corect, am dormit suficient, am făcut destulă mișcare, am avut grijă de mine așa cum „ar trebui”?
Problema este că organismul uman nu funcționează ca un sistem perfect optimizabil și nu răspunde mereu la aceleași reguli și protocoale. Are zile în care obosește fără un motiv clar, zile în care cere pauză, în care vrea mai puțin control și mai multă îngăduință. Și, oricât de mult am încerca, nu poate fi „reparat” sau ajustat ca un mecanism.
Când controlul devine scop în sine, pierdem lucruri greu de măsurat, dar esențiale: spontaneitatea, bucuriile neplanificate, mesele de dragul gustului și al comesenilor, o noapte pierdută în somn, dar câștigată pentru că am fost împreună cu prietenii noștri buni.
Există o diferență uriașă între a avea grijă de tine și a te trata ca pe un proiect aflat permanent în lucru. E bine să observăm când atenția devine presiune, când în loc de structură ajungem la rigiditate — mai ales într-o cultură care ne spune constant că putem face totul mai bine dacă ne străduim suficient. Poate că, spre deosebire de cei foarte bogați, noi, muritorii de rând, avem un mic avantaj, chiar dacă nu ne putem cumpăra ani în plus și nu putem negocia cu biologia la nivel de laborator. Poate că știm, uneori, să ne bucurăm de zile așa cum vin. Și asta nu e puțin lucru.
Pentru că, în timp ce unii încearcă să controleze viața până la ultimul detaliu, noi avem încă șansa de a o lăsa, din când în când, să curgă așa cum vine, cu grijile și bucuriile ei firești.
Foto: Freepik
